Din nou ÎPS TEODOSIE FACE LUMINĂ: ”Au catolicii Sfântă Lumină? N-au. Au alții Sfântă Lumină? N-au. Toți se adună la lumina ortodocșilor”. Despre DILEMIȘTII Papahagi-Baconschi-Bănescu: ”Nu vreau să-i judec că nu e treaba mea, doar îi compătimesc”

Iată declarațiile de la care lumea mioritică a luat foc. Iată și motivul pentru care, confom deontologiei profsionale, vrem să aducem și noi lămuririle necesare. Vă rog să ne urmăriți.

Mircea Vulcănescu - Infailibilitatea Bisericii și failibilitatea sinodală.

Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire (Romani X,10) Din noianul de erori ce văzură lumina tiparului, cu prilejul scandalului provocat de fixarea sărbătoririi Sfintelor Paști, este una care, atacând nodul problemei, ne oferă prilejul restabilirii unor principii esențiale structurii ortodoxismului.

S-a scris anume că trebuie să ne supunem hotărârii Sfântului Sinod, oricare ar fi ea, deoarece Sfântul Sinod este alcătuit din arhierei, care nici în materie de credință dogmatică, nici în legiferarea canonică nu sunt supuși erorilor. Afirmație ce închide o masivă ignoranță în materie de teologie ortodoxă; este vorba, aci, de principiul infailibilității hotărârilor sinodale… ecumenicitatea.

Cu drept cuvânt, spune Homiakov că Biserica nu cunoaște altă autoritate decât ,,autoritatea Duhului”. Dar, atunci, care este criteriul recunoașterii infailibilității? Răspundem:-- Biserica nu recunoaște hotărârea unei autorități ce ar putea să rupă ecumenicitatea ei. Dar ce este, pentru Biserica Ortodoxă, această ecumenicitate ? Chestiunea merită discuție, cu atât mai mult cu cât unele manuale, inspirate de-a dreptul din cărțile catolice, cuprind, în această privință, erori incompatibile cu ființa Ortodoxiei.

Într-adevăr, dacă biserica romano-catolică recunoaște, în vicarul lui Isus Hristos, pe deținătorul infailibilității în materie de învățătură, atunci când se rostește ex cathedra, o face întemeiată pe o concepție despre biserică potrivit căreia ființa ei văzută, deși de aceeași esență, este substanțial deosebită de cea nevăzută, fiecare necesitând o unitate proprie de conducere.

În vreme ce dreapta credință, cunoscând în biserică două firi (văzută și nevăzută), unite într-o singură ființă, nu cunoaște decât unul singur și același Cap nevăzut: Iisus Hristos; iar unitatea ei nu poate veni de la un organ văzut, ci numai de la legătura ei tainică în Duhul Sfânt, cu Ocârmuitorul ei, veșnic de față în viața tainică a Bisericii, cu Capul ei cel nevăzut, unitate care este însăși unitatea Duhului, [din care] izvorăște și infailibilitatea în materie de învățătură. Biserica, în întregul ei, este ,,stâlp neclintit și îndreptar adevărului”.

Rolul preoției, în ceea ce privește infailibilitatea în materie de învățătură, nu poate fi, în nici un caz, asemuit cu cel izvorând din concepția catolică. Scrisoarea patriarhilor se rostește, cum nu se poate mai limpede, în această privință: „...iar nestricarea dogmei și curăția rânduielii nu sunt date în paza unei ierarhii oarecare, ci în paza întregului cler și popor bisericesc, strâns unit în dragostea unora față de alții, care este, cu alt nume, însuși trupul Domnului Hristos, adică Biserica credincioșilor.” În lumina acestora, cum se lămurește ideea ortodoxă a ecumenicității? Ecumenicitatea nu poate fi o unitate politico-juridică formală, ci constatarea identității de fapt, a afirmațiilor Bisericii întregi, în timp și spațiu. Dar acesta nu este decât un alt fel de a exprima invariabilitatea învățăturii — această invariabilitate rămânând, în ultimă analiză, singurul criteriu de recunoaștere a ecumenicității. Spre deosebire de catolici, la care papa și sinodul se socotesc pe ei înșiși judecătorul și măsurătorul adevărului cuprins în tradiție, în ortodoxie, tradiția este cea care mărturisește de ecumenicitatea unui sinod; SfântulSinod însuși nefiind decât mărturisitorul a ,,ceea ce pretutindenea s-a păzit, de toți, totdeauna” (Sfântul Vincent de Lerins, Canon 84, Sind. VI ecum.; Mărturisirea ortodoxă, Sfântul Petru Movilă).

Prin urmare, pentru ca un Sinod general să se învrednicească de atributul ecumenicității, nu ajunge participarea la el a tuturor episcopilor ortodocși în viață, ci mai trebuie ca mărturisirea acestui Sinod, în fapt, să nu fie întru nimic deosebită de ceea ce s-a mărturisit de către Biserică, totdeauna, de toți și pretutindenea… Care este, acum, situația SfântulSinod al Bisericii noastre?... Despre a cărui alcătuire, spune mitropolitul Gurie astfel: ,,nu toți chiriarhii erau la ședință; unii din cei prezenți cereau amânarea, iar o parte a fost de părere să se sărbătorească la 5 mai. Și la ședință n-a fost patriarhul”…

Întrebăm: în această situație, mai poate fi vorba de ,,duh de răzvrătire”, de ,,conservatism idiot” din partea poporului și de amenințări din partea Sfântului Sinod? Cine sunt nesocotitorii credinței ortodoxe? Și cine străjerii ei?... Încă o dată minunata îndărătnicie a credincioșilor ortodocși întru păstrarea „comorii de mult preț” se dovedește a fi un formidabil răspuns lumescului ,,duh al înnoirilor”. Căci: „chiar dacă noi înșine sau înger din cer ar binevesti peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie!” (Galateni, I, 8).

Între catolicism și erezie sau urmările dogmatice ale rătăcirii sinodale. A vrut bunul Dumnezeu, pentru păcatele noastre mari și grele, să încerce într-atâta Biserica neamului nostru românesc…

Lucrul s-a săvârșit prin hotărârea ca Biserica Românească să serbeze Paștile anul acesta, împotriva Predaniei și a Canoanelor, singură și înainte de paștile iudeilor, la 31 martie [1929], în loc de 5 mai, la data adevărată și laolaltă cu ceilalți dreptcredincioși. S-a arătat aci, în zilele trecute, care este mărturia dreptei credințe de pretutindenea și de oricând (mărturie care singura are preț, ci nu biata părere a minții noastre omenești!) față de această hotărâre…

S-ar putea părea unora ciudat că o hotărâre — zice-se — de ordin curat disciplinar și canonic, cum e aceea a hotărârii datei Paștilor, ar putea avea vreo urmare privitoare la atingerea celor drepte ale credinței. Deosebirea neînfrântă a Bisericii de Răsărit între dogme și canoane pare a face acest lucru cu neputință: dogmele fiind, prin firea lor, veșnice și neschimbătoare (Valsamon, la canon 64, al Sinodului Trullan); iar canoanele fiind schimbătoare, după nevoile Bisericii (vezi: Canon 12, al Sin. Trullan, desființând Canon 5 Apostolic), schimbarea unora neaducând, prin urmare, vătămare celorlalte. La o mai mare adâncire, însă, vedem că deosebirea dintre dogmă și canon nu e formală. Și unele, și altele sunt date prin canon în formă imperativă, sub sancțiunea depunerii sau anatemei și confirmate de Predania și uzul cel bisericesc de pretutindeni.

În fapt, Tradiția este aceea care a deosebit în chip concret care este adevăr de credință și care e prescripție spre disciplină. Dacă, dar, lucrurile stau astfel și dacă — după cum s-a arătat aci, altă dată — Tradiția Bisericii nu este deosebită de Biserica însăși; după cum Biserica este un singur trup al lui Hristos, tot astfel și Tradiția este un trup nedespărțit, un organism spiritual, în care fiecare lucru ține într-atâta de întreg, încât, o smintire a lui poate aduce o smintire fără asemănare a totului. Atât este această Tradiție de unitară, încât nimic nu poți clinti din ea fără ca totul să fie primejduit a se clinti, căci nimic nu este fără însemnătate întru cele ale credinței.

Cea mai neînsemnată decizie disciplinară nu are, în viața tainică a Bisericii, o motivare contingentă, psihologică, locală și oportunistă — adică, potrivită împrejurărilor de timp și loc —, cum se întâmplă în istoria lumească scrisă-n spiritul laic de astăzi; fiecare hotărâre bisericească are, în lumea celor care nu se văd, în viața tainică a Bisericii, un înțeles nebănuit, împlinește un gând ascuns al lui Dumnezeu, întruchipează o armonie ascunsă, care nu se înfățișează decât ca un semn în ghicitură față de toate celelalte.

Și, clintind unul din rosturile văzute ale întregului trup, se clintesc, pe nebănuite și fără să ne dăm seama, lucruri menite a rămâne neclintite.