Dobrogea se mândrește, pe bună dreptate, cu preotul Nicolae Paveliu, ctitor de biserici și iubitor de cultură. Pe 11 februarie 1929 pleca din această viață preotul Nicolae Paveliu, o personalitate marcantă a orașului Constanța, care a lăsat urbei de la malul mării două biserici, ambele declarate azi monument istoric: Biserica „Adormirea Maicii Domnului Elena - I”, din zona Casei de Cultură.

Preotul Nicolae Paveliu s-a născut la Bucureşti, în data de 25 martie 1874, din părinţii Vasile şi Teodora Paveliu. Cursul primar la urmat la şcoala „Maidanul dulapului” (azi „Enăchiţă Văcărescu”), după care a urmat cursul inferior la seminarul teologic „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti, la finele căruia, în anul 1893, s-a înrolat ca voluntar în armată, în Regimentul 9 Infanterie Râmnicu Sărat. După doar un an de activitate a fost avansat la gradul de sergent major. Între timp (la 12 noiembrie 1985), se căsătoreşte cu Alexandrina Popescu, fiica lui Pandele şi Manda Popescu din Râmnicu Sărat, cu care a avut nouă copii, dintre care doar şase au ajuns mari: Emilian, Dumitru, Ion, Iulian-Niculae, Constanţa-Virgilia şi Sandu, iar o altă fiică, Sofia, a murit la opt ani.

Părintele Nicolae Paveliu a fost hirotonisit diacon (3 august 1896) şi preot (5 august 1896) de către Partenie Clinceni, episcopul Dunării de Jos, pe seama parohiei Artmutlia, din judeţul Tulcea, parohie în care nu va sluji, deoarece, imediat după terminarea perioadei de practică a fost transferat, de la 1 octombrie 1896, la Catedrala „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Constanţa.

Pentru că viața preotului Paveliu a făcut subiectul oamenilor de cultură constănțeni, astăzi ne vom opri asupra unui volum de muzică bisericească psaltică, „Cântările din Săptămâna Patimilor”, îngrijit de vrednicul preot și tipărit în anul 1903. Cartea poate fi consultată la biblioteca Facultăţii de Teologie din Bucureşti, numărul de inventar 5658.

Mărturiile preoţilor contemporani cu părintele Paveliu, pe care le găsim în revista „Tomis – Foaia oficială a eparhiei de Constanța”, An. VI, nr. 2, februarie, 1929, reliefează vocea deosebită şi darul cântării bisericeşti cu care îl înzestrase Dumnezeu: „...în bună parte a contribuit prin îndemn şi stăruinţă la ridicarea acestor două sfinte lăcaşuri, împodobindu-le cu calităţile distinse cu care la învrednicit Dumnezeu, de bun cântăreţ şi bun slujitor al Altarului”, spunea părintele Ioan Roşculeţ, iar părintele Ioan Grigorescu adaugă: „pe lângă activitatea sa preoţească în clădirea şi înfrumuseţarea de biserici, preotul Paveliu fiind înzestrat de Dumnezeu cu o voce frumoasă, cu care împodobea slujbele pe care le făcea în particular şi în public, transporta auditoriul şi mişca inimile până la lacrimi”.

În anul 1923, părintele Nicolae Paveliu organizează la biserica „Sfântul Gheorghe” un cor bărbătesc cu elevii nou înfiinţatului seminar din Constanţa, cor condus pe rând de seminariştii Teodor Totolici şi Jan Dumitrescu.

Pentru meritele sale, părintele Nicolae Paveliu a fost recompensat cu mai multe ranguri bisericești. A fost hirotonisit, pe rând: duhovnic (1897), sachelar (1898), iconom (1903) și iconom stavrofor (1911), iar pentru că a participat activ în Primul Război Mondial, fiind mobilizat la Spitalul Militar al Corpului 5 de Armată, a fost decorat cu medalia „Crucea de război”. A murit pe 11 februarie 1929 și este înmormântat în Cimitirul Central Constanța. Pe 23 noiembrie 2018, la 140 de ani de la reintegrarea Dobrogei la România, cotidianul ZIUA de Constanța a organizat evenimentul „Etniile împreună pentru Dobrogea”, prilej cu care i-a fost acordată post-mortem distincția „Meritul Dobrogean“, însoțită de medalia „Colonel Marin Ionescu Dobrogianu.

Biserica ”Sfântul Gheorghe” din centrul Constanței este singura din Dobrogea pictată de Nicolae Tonitza. Valoarea picturii, chiar și degradată de fumul de la lumânări și tămâie, este inestimabilă, biserica fiind inclusă în patrimoniul național.

În 1915, preotul Nicolae Paveliu iniția construcția celei de-a treia biserici din Constanța, pe atunci un oraș în plină extindere. La acel moment în Constanța nu erau decât două lăcașe de cult ortodoxe: catedrala ”Sfinții Petru și Pavel” și biserica ”Adormirea Maicii Domnului”, ultima fiind construită tot la inițiativa lui Paveliu. Preotul nu a trăit cât să-și vadă dorința transpusă în realitate însă a lăsat Constanței o comoară pe care locuitorii o ignoră. Construcția, începută în anul 1915 a fost terminată în 1923, întreruptă fiind din cauza primului Război Mondial.

Abia după război autoritățile au făcut o ultimă sforțare pentru a da ortodocșilor o biserică, botezată după Sfântul Gheorghe. S-a făcut colectă publică. Au contribuit și medici și oameni de cultură dar și lăutari și băcani”, spune preotul paroh Lucian Iulian Săftescu. Biserica avea să fie pictată abia 12 ani mai târziu, când, Nicolae Tonitza, artist aflat la apogeul carierei sale la acel moment, a fost angajat să o înfrumusețze.

”A avut două ajutoare: pe Constantin Băcalu și Constantin Buiuc. Scenele pictate sunt caracteristice pentru pictura neobizantină. Este însă o pictură în ulei, care durează mult mai puțin decât o frescă”, spune parohul. Cronicile vremii arată că Tonitza s-a certat cu discipolii săi, a dat în judecată Primăria din cauză că nu a fost plătit și a plecat, lăsând o porțiune mică neterminată. ”Cred că este vorba despre pictura de la intrare care înfățișează scena Lăsați copii să vină la mine. Se vede că nu este aceeași mână, e diferită”, spune preotul.

Opera lui Tonitza, chiar și așa neterminată, este însă de o frumusețe rară comparativ cu interioarele altor lăcașuri de cult din Constanța. Pe un fond albastru, nuanță apropiată de celebrul albastru de la Voroneț, figurile sfinților se detașează clar, privindu-i pe cei care admiră direct în ochi.