Nici ca monedă bătută, lacrimile(263)
Dacă veți săruta prea multe zâne, din curiozitate sau cuprinși de febra misterului, una se poate transforma într-o broască. Nu știu dacă cineva dintre noi a suspinat atunci a uimire, eram prin clasa a doua sau a treia, la ora de lectură, doamna învățătoare asigurându-ne că nu ni se poate întâmpla așa ceva pentru că eram prea mici și că zânele aparțin timpului lor. De ce tocmai în broască? Autorul ne putea face contemporani cu zânele? Noi ascultam fascinați gândindu-ne în sine noastră că dacă ele pot ieși din vremurile lor, cum ar fi să o putem face și noi? Altfel, cum am fi putut săruta o zână? Habar-nu aveam de semnificațiile simbolice. Cât privește transformarea, nu știu dacă ea s-ar fi produs sub apăsarea justei slăbiciuni de a fi comis un păcat sau ca o tristă satisfacție a mărturiei libertății, poate unica, de a nu mai fi știut să trăiască eroic călătorind printre lumi.
Înainte de-a mă lăsa cucerit de senzația tactilă a lui cât-pe-ce, ceva mă face să cred că zâna, apropo de virtuțile sale, l-ar fi putut invoca pe Marcus Brutus ale cărui vorbe, rostite înainte de a muri, vin prin veac, fără pic de exaltare: ,,O, mizerabilă virtute, erai o vorbă goală și eu te urmam ca și cum ai fi fost ceva viu: dar tu ești supusă capriciilor sorții”. În afara menționării sărutului, nu pot da niciun amănunt referitor la vreo regie sau element de decor, cum a făcut-o Pirandello pentru cele șase personaje ale sale.
Scriu aceste rânduri înainte ca dumneavoastră, bunule cititor, să puneți sub semnul întrebării vreo relație de-a mea cu zânele, dar nu imposibilă, căci nemărginită este lumea poveștilor, de vreme ce am amintit că măcar o zână poate rămâne pe-aproape prin acea transformare (nu mă-ntrebați de ce și cum), deci de-nu-putea-părăsi-locul. Permițându-mi această excentricitate, sărutul unei zâne, e posibil să-mi includ în gest și recunoașterea propriei mele imagini cu tot ceea ce implică excluderea, ignorarea, vechi răni și punerea la îndoială a idealului uman?
Mă opresc. Întinsă pe spate, coperta unei cărți din care tocmai citisem pâlpâia când spre roșul unui rubin, când spre verdele intens de jad, luând forma unei broaște care, în încercarea de-a ieși din copertă făcea paginile să se-nvârtească risipindu-mi, ca pe aripi de fluturi, micile semne de carte. N-am surprins niciun sunet. Cartea rămăsese larg deschisă. M-am uitat în interior, mi-am așezat ochelarii de citit pe șaua nasului; eram sub influența momentului: ,,Povestea mea s-a întâmplat odată, demult, tare demult, în timpuri străvechi, când zeița Nü Wa a fărâmițat la piciorul stâncii Wujiya, 36 501 de pietre, cu gând să astupe spărtura ivită în bolta cerească. I-a rămas una singură, pe care a aruncat-o peste vârful Jinggeng. Cine putea să-și închipuie că această piatră a prins viață, și a început să meargă de colo până colo, a început a se mări și a se micșora după voie?” O, fericit și binecuvântat e cel care cunoaște tainele zeilor, care-și sfințește viața, își limpezește sufletul și sărbătorește misterele sacrelor purificări în înălțimile munților. Ceva ce trebuia să rămână ascuns se manifesta, nu printr-un proces de desimbolizare, cum s-ar crede, ci prin ceva familiar și intim nouă, în deplină libertate și mobilitate: scriitura tainică a spiritului omenesc.
Mi se dezvăluiau obsesia nemuritoarei zâne Jing Huan de-a schimbat destinul unei pietre de jad (cunoscându-i povestea bănuia că se află în amurg?), oprind-o în palatul din ținuturile unde ea stăpânea, dar nu și tâlcul: de ce o piatră de jad? Ca o pedeapsă? Pentru câteva clipe, dozânându-ne respirația, să citim împreună, ca-ntr-un exercițiu de dicție, ceva despre ordinea flagrant încălcată a lumii: ,,Piatra fermecată trăia fericită, se plimba de obicei pe malul de apus al râului Sufletelor, unde într-o bună zi a zărit, într-un colț al țărmului, lângă Piatra cu trei vieți, strălucitoarea și preafrumoasa plantă nemuritoare: Mărgăritarul purpuriu. Zi de zi îi uda rădăcina cu rouă proaspătă. Hrănindu-se cu tot ce pot da mai bun Cerul și Pământul, planta stropită cu roua proaspătă și-a aruncat o dată învelișul său vegetal și s-a întrupat într-o fecioară care hoinărea ziua-ntreagă până la marginile sferei cerești, acolo unde nu sălășluiește ura, și se hrănea cu <
Am transcris cu credința că nu există nicio primejdie c-aș putea săruta o zână, gustând din bucuriile așa cum ele ar fi descrise c-ar exista cu crezământ pe insulele tinereții. Cu aceeași credință mai am timp, înainte ca pasajul cărții de mai înainte să inspire harul poeților, să invoc roza tainică a lui William Butler Yeats, despre a cărei obârșie neobișnuită nici el, nici eu, nu știm nimic, dar a cărei privire o simt pe trupul meu: ,,O, Roză îndepărtată, prea secretă și neprihănită, / Învăluie-mă în ceasul de pe urmă; du-mă într-o clipită / Acolo unde cei ce te-au căutat la Mormântul Sfânt / Ori în teascul de vin, trăiesc dincolo de orice avânt / Și zbucium de vise nimicite; du-mă în depărtare / Printre pleoapele palide, grele de somnul pe care / L-au numit frumusețe....”
De pe masa mea de scris, una dintre micile pietricelele găsite în grădină pe când dădeam o furcă de primăvară, se întoarce în palma mea. Minereu în contrast cu foițe de mică, lustruite în jocul degetelor mele a căror piele i-au înregistrat formele. Nu mi s-a întâmplat niciodată să aud că ar putea fi răspăltit cineva cu lacrimi. Dumneavoastră?
