Poemul zilei(127)
Tata se ducea în câmpia Ardealului
Aurel Rău
Tata se ducea în câmpia Ardealului...
Lăsa în urmă cortegiile de munți
Lăsa în urmă grija ogoarelor
Prindea la căruță cai negri
Și în ritmul domol al roților de subt povară
Cobora spre câmpia Ardealului.
Era demult, în lume sfârșise războiul
(Cel dintâi război mare – cum se spunea)
Satele se înșirau unele după altele
În lătrat de câini și miresme de iarbă tăiată
Și cu popasuri la crâșmele unde se tocmesc
și se cheltuiesc oamenii
Trecerea lui o vestea, nelumească,
O torță de smoală și câlți.
Urmau apoi orele nopților, singure...
În dreptul lunii se așezau nori vineți
Cu chenar de aur și formă de vultur,
Prin noroaiele adânci caii umblau
cu pași de resemnare,
Orașele se revelau prin turlele cu ceas,
Pe lanțul întins tata-și sprijinea capul.
Și până târziu deasupra lui cântau stelele,
Suia la cer, asemeni ciocârliilor, cântecul greierilor,
Slomneau copitele de pământ și clinchetul frâielor,
Murmurau focurile ce parcă înviau, parcă mureau
Departe, la o stână din câmp, alcătuită din taine;
Toate se-ncrucișau deasupra lui și-i traversau somnul
Și se scufundau în sângele lui subt puterea nopții.
Părul a prins șuvițe de zăpadă, drumurile s-au strâns
Ca firele de ață pe un ghem, s-au întors acasă.
Și rosturile acelor ani s-au închis,
ca poveștile cu hanuri.
Unul dintre băieți, pe cai de metal iuți ca vântul,
Repetă la vămile munților un vechi destin
Și nu-i pare rău când pe-alături un cer plin lunecă.
Iar altul, îndrăgostit de drumuri, străbate mereu
Aceleași locuri mereu și necunoscute locuri
Ca să asculte cântecele vechi
și noi ale zilelor și nopților.
(din volumul Cele mai frumoase poezii, Ed. Tineretului, 1967)
