Despre floarea de dragoste și caii migratori

                                                                       Robert Desnos

 

Era în pădure o floare nemaivăzută după care toți
arborii puteau să înnebunească de dragoste.
Toți arborii o iubeau
Și-n cumpăna nopții stejarii se prefăceau
în reptile târându-se spre dulcea tulpină
Și plopii se-aplecau și frasinii să-i vadă corola
Ferigile păleau pe pământ
Și într-atât de strălucitoare era mai strălucitoare
decât iubirea nocturnă a mării cu luna
mai palidă decât apa vulcanilor stinși ai acestui astru
Mai tristă mai nostalgică chiar decât nisipul ce se usucă
și se înmoaie după voia valurilor
Vă vorbesc de floarea pădurii și nu de turnuri
Vă vorbesc de floarea pădurii și nu de dragostea mea
Și dacă într-atât de palidă de nostalgică de adorată
iubită de arbori și ferigi îmi taie respirația înseamnă
că suntem de-aceeași esență
Am întâlnit-o într-o zi
Vă vorbesc de floare și nu de arbori
Din fremătătoarea pădure pe unde treceam
Te salut fluture mort în coroana-i
Și tu ferigă putredă inima mea
Și voi ochii mei ferigi aproape cărbune
aproape flacără aproape val
Vă vorbesc în zadar despre floare dar nu și de mine
Ferigile-au pălit în pământul asemena lunii
Asemenea timpului scurs cu agonia unei albine pierdute
într-o albăstrea și un trandafir și încă o perlă
Cerul nu e atât de închis
Țâșnește un om își spune numele înaintea cărui ușile
Se deschid o crizantemă la butonieră
Despre floarea nestrămutată vă vorbesc
și nu de porturile aventurii și singurătății
arborii rând pe rând se stinseră în jurul florii
care se hrănea din moartea lor putrezită
Și iată așadar cum câmpia e asemenea cărnii fructelor
Iată cum s-au ivit orașele
Un râu la picioarele mele blând se strămută și-l fluier
în voie la ceremonia imaginilor
undeva o inimă a încetat să mai bată și floarea se nalță
E floarea a cărei mireasmă deasupra timpurilor triumfă
Floarea care prin propria-i putere și-a relevat existența
în fața câmpiilor pustii asemănătoare lunii mării și deșertului
din inimile-ndurerate
Un clește de homar stacojiu rămâne alături de oală
Soarele întinde umbra flăcării și-a lumânării
Floarea se-nalță mândră într-un cer fabuls
Unghiile voaste dragele sunt asemenea petalelor ei purpurii
Pădurea de șoapte se deapănă-n jos
O inimă oprită ca un izvor secat
Nu mai aveți când nu mai aveți când să iubiți
voi care treceți pe drum
Floarea din pădure a cărei poveste v-o spun e-o crizantemă
Copacii au murit câmpiile sunt verzi orașele au răsărit
Marii cai migratori bat neliniștiți din copite
în grajdurile lor depărtate
Marii cai migratori în curând vor porni
Orașele privesc herghelia nebună pe străzi caldarâmul
răsună scânteind sub copite
Câmpia-i răvășită de această cavalcadă
Cu cozile mătură praful cu nări fumegând înaintea florii
să zboare
umbrele lor stăruie lung
Dar unde-s caii migratori a căror robă-mpestrițată purta
zălogul catastrofei
Stăpânul pământului câteodată dezgropi o stranie fosilă
Una din vechile potcoave
Floarea care-i văzu înflorește și azi fără trudă
Frunzele-i cresc de-alungul tulpinii
Ferigile se-aprind și se înclină ușor spre ferestre
Dar arborii ce-or fi acum
De ce-nflorește iarăși floarea
Vulcani! o, vulcani!
Cerul se năruie pe pământ
Și gându-mi se rotește-n abisul din mine
Trecutele vremi sunt asemenea unghiilor zdrobite
în ușile nchise
Când undeva la țară un om va muri înconjurat
de fructe coapte într-un târziu de toamnă
cu flori de promoroacă plesnind pe geamul plictiselii
veștejit asemeni albăstreleor prin iarbă
Țâșnesc în zare caii migratori
Când un drumeț rătăcește printre crăpături cu fantasme
de flăcări mai brăzdate decât fruntea bătrânilor
și-apoi se culcă e un pământ în cutremur
Țâșnesc în zare caii migratori
Într-un galop de flacoane zdrobite, de dulapuri scârțâietoare
Dispar de-odată-n gol
Nici o șa nu le-a însemnat spatele și crupa lor lucitoare
răsfrânge cerul
Trec împroșcând pereții abia văruiți
Și promoroaca șcrâșnitoare fructele coapte scuturatele
flori apa stătută pământul moale al mlaștinilor
ce-ncet se modulează
Și trec în goană caii migratori

Caii migratori
Caii migratori
Caii migratori
Caii migratori

 

(Vasile Nicolescu)

(din volumul Noaptea nopților fără iubire, Editura Pentru Literatură Universală, 1969, antologie și traduceri de Vasile Nicolescu șiTașcu Gheorghiu)