Toamna se angajează în depășirea mea, în toate formele ei simbolice fluturându-și brațele aburite, furtunoase și galbene și tropăind din saboții roșii, roși și gălăgioși, plesnind, cumva de ciudă (pentru aceste ultime cuvinte nu am dovezi) cum fac vrăjitoarele, înfocându-se.

Surâd tomitan, un existent izolat această expresie, surâs tomitan, privirea mi se lărgește în căutarea acelui acar care nu-și mai asumă oboseala în despărțirea drumurile oamenilor de cărți, nici chiar atunci când aceștia nu poartă cu ei certificatul de naștere. Tot el, am aflat, ar fi direcționat niște vagoane cu benă, într-un triaj abandonat pentru caracterul său particular, pregătite să-ncarce soarele în toate formele sale. De urmărit drumul în întregime, ca și cum nu m-ar paște nici un pericol în invizibilul drum (în apărare pot căuta reazem spre interiorul cărților și înapoi, cum și acarul se sprijină în deciziile lui pe schimbarea macazului), nu m-aș încumeta, considerând c-ar fi o mișcare care ar înfuria-o.

Mă refer la anotimp. Îi pot auzi, însă, râsul, cum râde un luptător ignorat care n-a pierdut niciodată o bătălie. Și ce râs! Lăudându-se și râzând că sub încheietura mâinii sale, toamna îmi poate auzi pulsul, și că, sub coastele sale se află întreagă inima oamenilor. Râsul! Mă opresc. Nu fac nicio imersiune în inima anxietăților intrinseci ale acestui anotimp, ci doar evit a vorbi, e de ajuns că se întâmplă prin târg, că m-aș fi agățat de o verigă dintr-un sistem temporal premeditat, și că certitudinile mele subiective s-ar putea nărui pe măsură ce-ntorc paginile cărților pe care le citesc pentru proiectele proprii sau în colaborare.

Cum însă anul acesta nu am concurat nici la categoria eseuri (aici lucrez la minereul negru al inegalității a două condamnări: a lui Socrate și a lui Ovidius; ce au ele în comun și ce le desparte voi afla la final), și nici la categoria non ficțiune românească, m-am mulțumit cu mult-râvnita, în lumea comunicării literare, calitate de consultant asociat la editura Trimis prin poștă.

Astfel, m-am plasat și eu într-un spațiu (același din care dinozaurii au băut apă, apă pe care și noi o bem azi), al lecturii substanțiale și complexe pe două fronturi: acasă și la bibliotecă, poezie, proză, teatru, prizonier al cultului vitezei. Oprit de ceva ce nu poate fi spus, deschid o fereastră-n coadă de rândunică ferecată în jurnale și noțițe intime vechi, nu pentru a mă uita după ajutor, ci spre-a rupe un interval de tăcere al unei scriitoare care a pledat continuu pentru înlăturarea interdicției impuse scriitoarelor de-a nu se indigna cu privire la autoritatea masculină manifestată asupra lor, și de a ignora netulburate disprețul și cenzura asupra scriiturii purtând semnătura lor.

Cu alte cuvinte, educația femeii, precum și definirea socială a feminității (prin mituri, biologii culturale) nu trebuie făcută în funcție de bărbați, trăirea propriului corp fiind o situație, schița pe care ne fondăm finalitățile ca subiecți în lume, ens în care am citat-o pe Simone de Beauvoir. Stăruitoare, modestă, pana mi se oprește asupra câtorva detalii dintr-un tablou ce și-a făcut cuib din pieptul meu. Ca pe niște recompense ale păcii sau îndoielilor interioare iată-mă, azi, prin pânza fină a scriiturii, decupând aceste mici versiuni ale unor scene la care mă raportez cu ajutorul imaginilor bazate pe corpuri.

Deschiderea o face o femeie aflată în situația de observator dar și de a nu refuza o complicitate: ,,Se uită la soțul ei (reluându-și ciorapul și începând să împletească) și-și dădu seama că nu voia să fie întrerupt – era limpede. Citea ceva care-l impresiona puternic. Surâdea vag, fapt care o făcea să înțeleagă că-și stăpânea emoția. Întorcea iute paginile. Interpreta romanul – probabil se simțea însuși eroul cărții. Se întrebă ce carte o fi fost? Domnul Ramsay se frământa întruna din pricina cărților lui: <> ...Ochii li se întâlniră pentru o secundă. ,,Nu mă întrerupe, părea să-i spună, nu rosti niciun cuvânt; stai acolo unde te afli”. Buzele îi zvâcneau. Cartea îl umplea. Îl fortifica.

Ei, să vedem cine poate scrie ceva mai bun, gândi el, când isprăvi capitolul. ,,Și viețile pe care le-am trăit cândva și cele care vor veni / Freamătă toate de copaci și de frunze căzătoare...” murmură doamna Ramsay (abandonându-și universul n.m), înfigându-și andrelele în ciorapi, răsucindu-se în scaun (mâinile nu-i devin șovăielnice n.m) și căutând o carte de pe măsuță alăturată. O deschise și începu să citească de ici și de colo, la întâmplare, apoi, reluându-și împletitura, murmură: ,,Mă jucam printre umbre... parc-ar fi fost umbra ta”.

Alte împrejurări, o altă scriitoare stârnindu-mi cugetul de cititor iscoditor, construiește liniile exaltate ale unei dorințe tot mai obsedante pe măsură ce pare greu de îndeplinit: ,,Atunci mi-am scos niște notițe din mapă și am încercat să mă concentrez asupra lor. Piese suplimentare la mozaicul început în anul 1980, anul când începusem ,,să trăiesc” cu existența lui Goya la orizont. Era de-ajuns să închid ochii și, precum Alice în Țara Minunilor, intrând printr-o oglindă eram lângă el chiar în acest avion care nu mai decola...” ,,...

În fine, deschisesem măsuța scaunului din avion și cu greu am reușit să pun pe ea o carte voluminoasă scrisă de Charles Yriarte și publicată la Paris în 1867...” Închipuindu-mi-o pe scriitoare privindu-și foile cu însemnări și citind nestingherită din cartea de unde lăsase un semn, nu ezit să nu intru într-un tipar al gândului neconținut pe de-a-ntregul: Umbra lui Goya, putea fi umbra sa? Mijloace concrete n-ar fi avut, dar de revendicat sieși ca subiect și justificare a existenței extrem de singulare, sigur că ar fi găsit.

Sigur, putem vorbi despre un exercițiu de libertate ale cărui oportunități trebuie valorificate, chiar dacă ieși oarecum amețit – undeva între oboseală și perplexitate. Mi-a plăcut și această judiciozitate a notației: ,,La ora șase fix, când trenul a părăsit peronul cu destinația Zaragoza, eu mă instalasem confortabil în compartimentul cu încă un călător... Citeam deja de o jumătate de oră o carte în engleză despre Francisco Goya, când, pe neașteptate Funcționarul, (întotdeauna necunoscuților le dădea un nume), m-a întrebat într-o engleză surprinzător de frumoasă dacă studiez arta și din ce țară sunt. Și de Francisco Goya? M-a uluit domnul”.

Ce-ar fi putut urma, până la destinație? Conferința din tren, rostită în fața unei audiențe mici, adică în fața studentului din tren, cum avea să-l numească după cinci ore de călătorie? Și, când Alice în Țara din Oglindă fulgerată de un gând conchide: ,,Da, desigur, e o carte din oglindă. Și dacă o privesc printr-o sticlă simplă, cuvintele o să-și recapete ordinea normală”, ce am de făcut decât, dintr-o-ntorsătură de condei, semn că duhul sfânt al lecturii nu m-a părăsit, (inspirat aici de reversul propoziției ,,Duhul sfânt m-a părăsit”, rostită de un tată dintr-o proză în timp ce cu o mână răsfoiește, lenevos, sceptic, în miezul zilei, Biblia iar cu cealaltă trage din țigară, cu gândul la cine știe ce țel), să-mi acord dreptul de a pune la dispoziția bunului meu cititor, într-o notă apropiată de notația din paranteză, un experiment literar care ne poate conduce spre un joc al tiraniei rațiunii, al diversității, al teatrului măștilor.

Suntem în fața unei anume dispoziții a spiritului care nu vrea să se piardă în erori, dar acceptă balansul dintre două lumi imaginare? Și tot mie îmi revine sarcina de a-i da acum voce unui personaj ce nu-și ascunde identitatea, o voce a contrariilor, destăinuindu-se spre a-și pune în scenă curenții subacvatici invizibili ai sinelui, cu o precizie care demonstrează gradul ridicat fie de ambiguitate, fie de exigență personală: ,,Odată, într-un îndepărtat miez de noapte, pe când ascultam truditele șoapte / Ale unor tomuri vechi și uitate, ce-mi spuneau că totul e trecător, / Pe când piroteam aproape adormind, deodată mă-ndreptai auzind / O foarte înceată bătaie lovind în ușa camerei ușor” sau ,,Într-un negru miez de noapte răsfoiam ciudate fapte / Dintr-o carte ce gustase din povara anilor. / Somnul stă să mă îndoaie; când deodată o bătaie / Răsună surd în odaie de la ușa din pridvor”. la care mai adaug alte două secvențe, deghizate literar, din cititul cărților, la ore al căror caracter misterios pare dătător de fiori, în așteptarea a ceva înfricoșător: ,,Odată-n miazănoapte tristă, cum slab, trudit peste măsură / Stam dus citind bucoavne rari ciudate de uitată-nvățătură, / Când ațipind lăsasem fruntea-mi picotind, deodată. / Un bocănit ușor ascult cum bate-n ușa casei mele,...”, plus ,,Într-o noapte fără nume – moțăiam peste volume / Dibuind pierdute tâlcuri în vreun straniu autor. / Dam s-adorm, cu mintea-n mocnet, când părui s-aud un pocnet / (Ca și cum un gingaș ciocnet) bate-n ușa din pridvor”.

Mi-a plăcut acest joc al stărilor nocturne care, deși rămân înăuntru, folosesc trucul care-i dă de lucru auzului în încercarea de-a afla din cărți, pe de o parte vreo urmă de alinare durerii adânci, mute, pricinuită de pierderea prea luminoasei fete Lenore, iar pe de altă parte de-a desluși prezența, cu inima arzând, vreunui musafir întârziat. De ce am folosit aceste alternative de lucru? Pentru că poezia din care am citat mi-a permis să folosesc variante ajutătoare, pe când la proză nu am avut decât ultima variantă.

Iată cum am surprins, multiplicate, ipostaze ale cititorului citind, în cazul poeziei, cu ajutorul lui Egdar Alan Poe aflat într-un anumit moment al nopții în care conștiința își asumă starea de veghe, ca practică deghizată a scrisului trudit și a obsesiei de a dobândi accesul la descrierea trecerii din minut în minut a ființei, fără vreo intenție filosofică. Indiferent de vântul evenimentelor, personajele asupra cărora m-am oprit, citesc. Ce triumf frumos, când subiectul descrierii se schimbă! Și nu în condiții inimaginabile. Și totuși, revenind la eșantionul de dovezi, și făcând tranziția de la uscat la fluid, iată-l pe domnul Ramsay murmurând blând, pe un ton plângăreț: ,,Eu însă sub o mare răscolită, / Fost-am înghițit de-o prăpastie cumplită”.

Altfel, briza era înviorătoare. ,,Barca se apleca într-o parte; botul ei ascuțit spinteca apa care se revărsa în cascade verzi, în bule, în cataracte. Mica distanță pe care o străbătuseră îi și rupsese de țărm... El descoperise casa și, văzând-o, se văzuse acolo și pe sine; se văzuse plimbându-se pe terasă, singur... Dar domnul Ramsay continua să citească, cu picioarele ghemuite sub el. Citea o cărțulie lucioasă, cu coperte pestrițe ca oul de fluierar. Din când în când, în timp ce pluteau suspendați în calmul acela îngrozitor, el întorcea câte o pagină, cu un gest specific, expresiv, acum autoritar, acum poruncitor...” Și cum mecanismul cititului presupune talent și prevedere, făcându-l pe om să se bucure fără rușine de-nchipuirile sale, propun să ne deplasăm atenția asupra altor repere din proiectul transformării în vizibil a unui univers invizibil azi, adică al lumii și umbrei lui Goya, așa cum le-a gândit Riri Sylvia Manor, citată mai la început:

,,Deschisesem măsuța scaunului din avion și cu greu am reușit să pun cartea voluminoasă scrisă de Charles Yriarte și publicată la Paris în 1867...” și: ,,Acum bineînțeles că nu mai eram în avion! Aterizasem deja în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea...” <> scria în carte”. Și, cum există întotdeauna un final, investigația mea (deși se spune că misiunile nu au final), se retrage ghidată de domnul Ramsay, observat de Virginia Woolf, astfel: ,,Citea într-un fel, gândea Cam, de parcă ar fi dirijat ceva, sau ar fi mânat turmă mare de oi, sau ar fi urcat încet pe o cărare singuratică și îngustă. Citea grăbit, ca și cum de-abia aștepta să ajungă la capăt. Într-adevăr, se apropiaseră foarte mult de Far. Soarele se înfierbânta din ce în ce mai mult...

Aproape că isprăvise de citit. O mână odihnea pe pagină gata parcă s-o întoarcă într-o clipă când ar fi terminat-o. Ședea acolo cu capul descoperit, vântul răvășindu-i părul. În felul acesta evada dânsul”. Apoi, însuflețit de manevrele de acostare ale celor ce-l însoțeau și, poate îndrăgostit, precum marea ce-și iubește apele, de briza ecoului fertil al lecturii și al unei experiențe trăite cum se cuvine, întrebă, închizându-și subit cartea: ,,Ei, haideți. Încotro? Către o extraordinară aventură?”