După 100 de zile de asalt împotriva ,,plevei românești” (să nu uităm, totuși, că pleava, împreună cu paiele, balega de cal și pământul galben, este ca un ciment în turnatul chirpicilor din care s-au făcut, și se mai fac, azi, case), ,,coaliția ” și-a prezentat un bilanț fără să sufle o vorbă despre standardul de viață și creșterea lui, ascunzând în buzunarele noului rând de haine șic, micul meu firfiric, tatăl meu a avut un singur rând de haine, prin vocea lui BIG (ca sprayul BaYou Go) legat, sanchi franț, pentru cine a fost atent, cu un lanț de scaunul ,,prim ministerial”. Apoi, când a urcat, ca un bronz, în remorca cu asterial a bătut din pinteni și, cu gâtul împrumutat, a strigat ,,Aș vrea să o spun tuturor, dar nimeni nu-i de față, îmi trebuie un excavator și-o basculantă pentru ce am eu în cap”.

Ochii lui apoși, de hangar cu cereale, au idei stranii, îmi vor toți banii și-mi spun ,,mami”. Eu n-am făcut decât să pun cap la cap vorbele lui, nefiind fermecat de lumea cealaltă, fiindcă orice cadavru-ncolțește, deci nici un secret nu e bătut în cuie. Nu știu dacă a urcat în deal, la slujba de la catedrală, cu gândul că unul dintre cei ce-au cântat în corul ,,coaliției” îi va închide ochii și inima când își va fi dezlegat, de ața dentară, și ultimul nod de viață parlamentară.

Pe alei, așezate pe pirostrii decorate cu bărbi, fierbeau cazanele cu bârfe. La colțul dinspre parc, un jandarm zelos a vrut să tragă, pe din dos, obloanele unui chioșc de ziare și gumă de mestecat pentru că vindea cărți poștale c-un Preșșș spânzurat într-un salon plin de matrozi pictate-n cafeniu de unul care semnase BIGFLIT. Cine n-a avut bani să-și plătească dricul și fanfara, a făcut o colectă ministerială.

Dintr-o chilie venea un miros de colivă. La intrare, negustorii de mirodenii, adică colivarii, jucau între degete moneda de un dolar. Strada forfotea, când cineva a zis: ,,Lăsați minciunile, nu fiți ticăloși”, cioclii, invitați la slujbă, ca niște Fanți de Cupă ce-și lăsaseră pasiențele de cabaret pentru-a pune pe tapet decorațiunea cu națiunea murmurând monologul despre sensul vieții, despre raportul ideal dintre laptele și făina dimineții (nu pentru colivă), dintre energia calorică-colerică și lumină, pășeau pe-ntinsul covor roșu ca frații de limuzină, unul avea între degete un creion, cineva a-ntrebat, dezorientat :,,Cine-i acest domn? Prietene, mai bine-ai face dacă te-ai căra”, ca un paznic de madone cu părul lins și maniere elegante, de parcă ar fi avut o mină de diamante, el a râs cu un cod de bare ratat, dar vestit cândva pe-ntinsul țării, apoi a vrut să intre printre vitralii, popii postați jur-împrejulul catedralei i-au strigat, ca-n reclamele care n-ar trebui arătate oricui: ,,Păcat să te zdrelești” și detalii i-au dat, vânătorii de aplauze l-au îndrumat, consumul de energie se ridicase deja la 70 la sută din consumul globului terestru românesc, rămasă pe dinafară, murdară, mulțimea nu i-a huiduit, ci i-a fericit c-un Amin!

Asaltul huliganilor politici la catedrală a continuat până la ocuparea locurilor de calici, pe care altfel n-ai fi dat doi firfirici, nimeni nu a-ngenunchiat, nu și-a făcut o adâncă cruce în semn de ,,Ai milă de sufletul nostru”, toți pluteau pe sirenele visării și nu pe-ale Salvării, clopotul ăl mare, în veșmânt preoțesc umflându-se, trase cortina și, ca o Fantomă la Opera de trei parale, bătu ca-n linguri: ,,De banchet mă pregătesc”, o bătrânică ridicându-se de pe scaunul sculptat cu monogramă de mână a strigat: ,,Degeaba vă-ndesați ca la pomană reprezentanți ai faunei terestre”, și-i rugă pe toți cei de față să îngâne ,,O litanie frumoasă”, așa s-a exprimat, întru cinstirea morților, căci între noi sunt grămezile din Bărăgane, Gettysburguri, Verdunuri, Ypresuri, Austerlitzuri sau Waterloouri, și tot în picioare, a mai adăugat: ,,Eu sunt iarba”, era cu câteva minute înaintea morții ei, și glasul potolindu-i-se, spre uimirea paznicilor în civil, printre rânduri, mai galbeni decât o miriște toamna, patrulând în pas de cadril, fu acoperit de aforismul cu care s-a deschis slujba: ,,Vă-nvățăm noi, concetățeni, cum se face o înmormântare, că doar ne pricepem la botanica zânelor chiar mai bine decât o trupă de actori cărora le lipsește înțelepciunea pământului.”

Asistența, să nu-și șifoneze costumele și rochiile nădușite, croite cu greu sub clar de lună tomnatică și asortate cu ghetele pingelite cu pilitură din copitele cailor uitați în padocurile din dealul cotrocenilor, parlamentului și palatul victoria, a vociferat: ,,Nu sunt eu, dragă, eu urmez doar sunetul clopotului și mirosul colivei”. În acel moment, din slava cupolei, clopotul le jucă un renghi: vrând să se facă remarcat, răsturnă platoul cu colivă în carne de vită sânge, sigură pe veșnicie o doamnă roză, cu centură de dantelă otrăvită a scos pachetul de cărți țigănești să-i ghicească asistenței viitorul, chiar făcu, dragă, o poză, apoi, din amvon, ca la o apăsare de buton, apărură: torturile exotice de colivă cu glazură de rodii, plăcintele colivare cu mango și vișine, cornurile umplute cu arpacaș dat prin coajă de portocală rasă și lămâie caramelizată, biscuți colivari din făină de eucalipt, banane și avocado, iar pentru cele mai rafinate gusturi acadele de colivă cu miez de carne de dropie dată prin miez de nucă și acadele umplute cu caviar și îmbrăcate în sirop de ovăz brun. Să fie întru cele 9 vămi ale sufletului!

Răcoritoarea, întru pomenire, era asigurată de pălincari și nu de palikári. Cum nimeni din interior n-a putut rezista decretelor de lege date de a nu consuma nimic de acolo, cioclii parlamentari, guvernamentali și cotroceniști, ca niște geniști, au întins mâinile, livratorii, îmbrăcați în costume de pompieri la patru ace cu gămălie, s-au executat, doamna roză, pomenit numele să-i fie!, tocmai îmi citea în palmă, îmi pusesem pentru asta dinții de aur, zicându-mi să mă feresc de trăznete, de decrete și ordonanțe de urgențe, eu i-am spus că i-am recunoscut printre pășitorii pe covorul roșu de rușine pe niște vânzători de paratrăznete, ,,La dracu!”, a izbucnit ea, și clopotul bătea de pustie, telegraful, ascuns după o icoană făcătoare de minuni, începuse să bată în legea lui, BIG, ,,guvernamentalul”, porni să bată și el în rama capitonată a scaunului ce-i fusese rezervat și să murmure un imn binecunoscut, unii s-au întrebat înspăimântați, nu pentru că nu știau pe cine căutau acolo sau că ar fi avut vreun Dumnezeu, ci de ce-i înspăimânta locul acela? Pentru că aveau chipuri de ciocli, îmbogățiți de pe urma varicelor lor, și nu de Robin Hood?

Circul, abia sosit mai sus de Observatorul astronomic, fără să dea semne că s-ar afla în pragul dezertării sau că se visa într-o furtună de revolte, desfăcuse (nu șampaniile), deja un platou de colive mai lung decât arterele unei peșteri nădăjduind că colivăria va salva România. De la-nălțimea unor picioroange, o Cenușăreasă, mizând ad-hoc, nu tot ce avea pe noroc ci, inspirată de talentul ,,guvernanților”, parlamentarilor, ,,cotroceniștilor” de-a trece răspunderea pe umerii unor altor semeni, se auzi prin portavocea de succes: ,,Am întâlnit și eu pe unul, BIG, mai papistaș decât papistașii, ,,guvernamentalul de neon”, ce mi-a fumat și risipit tutunul”. Ceea ce, ceea ce a fost de-a dreptul providențial.