Greu și constrângător este spectrul morții, mai ales când este vorba de crimă. În literatură, ea modelează voci îndrăznețe și povești puternice; adesea detaliile ajung până și în tumultul din stradă, ca în cazul de față:

,,Mulţi din cei care se aflau în port ştiau că Santiago Nasar avea să fie omorât”.

Să fie această informație cu caracter general în care voit, cred, autorul a strecurat și o oarecare indiferență calculată, impregnată de sentimentul inexplicabil al acceptării a ceva prin imperfectul ,,știau că”, liantul prin intermediul căruia povestea ar putea rămâne, în mintea cititorului, actuală?

Dar ce zici, bunule cititor, de această aproximare făcută prin pronumele nehotărât ,,mulți” tocmai pentru a prăbuși orice accent de moralitate publică și-a-i întări statutul acesteia de ,,să nu fii bună de nimic”? O linie a morții se suprapune peste înregistrarea trecerii prin fața curții a mesagerului misterios, menit să dea și un semnal tăinuit:

,,Cineva care n-a fost identificat niciodată vârâse pe sub poartă un plic cu o hârtie prin care Santiago Nasar era înştiinţat că îl aşteptau să-l omoare şi, pe deasupra i se dezvăluiau locul şi motivele, precum şi alte amănunte foarte exacte ale celor puse la cale”.

Căci vorba lui Fernando Pessoa ,,Binecuvântat fie Dumnezeul nostru care ne-a dat nouă semnul”. Rânduri învăluite în doliul crepuscular când un mesaj își căută destinatarul captiv pe ruta corectă într-o zi purtând blazonul ,,Profeției în alb”: „Avea costumul de in alb spălat doar cu apă, pentru că avea pielea atât de gingaşă că nu suporta foşnetul apretului”. Haine de sărbătoare îmbrăcate ca pentru o biciuitoare nuntă și, ,,În ziua în care avea să fie omorât, maică-sa crezu că el încurcase data, văzându-l îmbrăcat în alb. „I-am adus aminte că era luni”.

Când unui petic de hârtie nu-i este auzită vocea, deși ,,Niciodată nu s-a pomenit o moarte mai anunţă”, degeaba ziua are o sclipire specială în ochii cuiva, degeaba lumina din inima omului sfidează miezul nopții, iar cheia lui ține încuiată o poartă de destin prin care, trecând, acel cineva își va fi aflat scăparea de ,,salutul cuțitar al unor barbari”, și de monstrul ce-al zilei capăt îl păzea, mă refer la moarte.

Iar ca să trecem de la prezentul radiografiat márquezian, ale cărui arătătoare de siliciu își vor amplifica, rând pe rând sunetul până când vor exploda în urechea inimii comunității unui cartier, la obsesiile delirante, visele bizare și nălucirile bolnave, să fie vorba de un comportament presupus inconștient?, care vor avea calitatea de a ne transmite un fapt favorizând efectul de insolitare, invulnerabil ca focul ascuns, îți propun, dragul meu citiror, să navigăm, ca-n povești, peste mări și țări, spre-un alt univers de evenimente transformat, agathachristiesc, într-un univers de cuvinte, prin arcul narării, fără mare vuiet de tenebre.

Astfel, de la: ,,Am ucis-o pe Helen. De data asta nu e un vis. E adevărat. Am strâns-o de gât”., fraze acționând ca o condiție a punerii în intrigă, pănă ce fantoma literară își va ,,materializa” prezența în amintirea unei protagoniste, principiul sugestivității, cu toate coincidențele funeste, cu biletul descoperit, iar un bilet!, precum și cu redescrierea acțiunilor umane motivate de o cauză, va funcționa pentru punerea în scenă a tensiunilor tragice aflate permanent în legătură cu psihologia persoajelor, cu tipul de relații dintre ele și cu un constituient de prim rang, mă refer la Timp pentru că, nu-i așa, tot ce se desfășoară în timp poate fi povestit, într-o formă sau alta.

Abordarea inventivă înmugureaște gradat, după fraza mitraliată de către unul dintre personajele feminie, Gwenda: ,,Acoperă-i fața. Mă orbește, a murit atât de tânără”. De la confirmarea, rostită în orb, ca pentru a adânci misterul unei dispariții, la sugerarea unei prezențe extrasenzoriale: ,,Helen. Da, a fost aici”, sugestia ,,da” ar trebui să semnalizeze renunțarea la mitul lui Orfeu: să nu-ți întorci privirea înapoi, sau lsă devină un termen de adresare?

Sigur, e un paradox, căci și propoziția ultimă și numele de Helen vor începe să funcționeze la capacitate maximă ca pentru o posibilă, viitoare, vindecare de un trecut acumulat ca o datorie revenită unei alte generații chemată să-și afle adevărul despre părinți. Apoi, dacă în ceea ce-l privește pe Santiago Nasar avem o crimă în perspectivă, în ceea ce-o privește pe victima Helen avem de-a face cu o reconstituire, iar dacă am fi tentați să credem că autoarea ar fi o femeie doar pentru că se spune că femeile sunt criminali foarte buni, mai ales în satele englezești, adevărul propus ca final nu înseamă că el este propus ca să și fim și de acord cu el; să nu uităm însă faptul că, pentru actorii englezi a juca un rol în Aghata Christie a fost și rămâne o confirmare.

Întorcându-mă la Santiago, el va deveni în amintirea mamei lui un monitor purtat la gleznă, un memento nociv fără alternativă, căci doliu este singurul câștigător, o esență plutind prin casă când: ,,Ultima imagine pe care o păstra despre el a fost trecerea-i grăbită prin dormitor”; o trecere grăbită ,,forțând” actul fizic al unei spintecări ca la porci anunțată, și-un niciodată invocat, aici mă sprijin pe afirmația mamei, citez: ,,Fiul meu nu ieşea niciodată pe poarta din spate îmbrăcat în haine de sărbătoare”., pe de o parte ca bifurcație de drum, apropo de realitatea închiderii porții fatale, iar pe de o alta ca realitate fizică a durerii personale care se frământa față de situațiile psihologice și emoționale care o informau că toate semnele (visele povestite de băiatul său), funcționau în beneficiul viitorului defunct.

Trec de la timpul încremenit într-un doliu violent, semnalizat de biletul din plic, la șah știm că se mai depun juriului mutările în plic, la timpul deznădejdii amintirilor de neexplicat de felul: ,,De ce am spus asta? de ce am spus <> Nu cunosc nicio Helen!” cum și ,,Vedeți, zise Gwenda, sunt nebună! îmi închipui tot felul de lucruri. Văd tot felul de chestii care nu există. La început era doar un tapet, dar acum e un cadavru”. Pe care Gwenda nu-l atinge cu mâinile copilului din amintire, autoarea evitând aici empatia clișeală dar afirmându-și dreptul de proprietate asupra descoperirii din subconștient, căci ce am fi fiecare dintre noi fără amintirea sa?

Să fie vorba cumva aici de-o ,,Intenție de întoarcere?” care să deschidă, prin strigătul Helen și ,,Acoperă-i fața”., drumul spre aflarea unor răspunsuri existențiale, mai ales că posibilul deces nu fusese înregistrat în registrul parohiei zonale?

Poveștile de față se pot derula oriunde și oricând. Mereu vom avea o dată, un loc, un înscris, precum și mereu alte semnificații, ca și cum ne-am afla în poseseia unor monede. Gwenda vine din Noua Zeelandă. Ca paranteză și pentru că m-am folosit azi un roman polițist, tot prin Noua Zeelandă a trecut, inclusiv prin pușcărie, timp de cinci ani, pentru complot la uciderea mamei celei mai bune prietene a sa, împreună cu aceasta, folosind o cărămidă înfășurată-ntr-un ciorap, prolifica autoare britanică de romane polițiste Anne Perry. În jurnalul găsit de polițiști, detaliile crimei și anticipările au purtat titlul ,,Ziua evenimetului fericit”.

Și, cum făptura noastră este tainică, timp de aproape două decenii din cariera sa literară înfloritoare nimeni nu a știut că autoarea de romane polițiste „Anne Perry” era de fapt adolescenta criminală Juliet Hulme. Am ales prozele de față pentru că ambele propun câte o enigmă, apoi pentru preferința autorilor privind forma narativă: Gabriel García Márquez a ales narațiunea la persoana întâi, Aghata Christie la persoana a treia. Preferințele nu au doar motive stilistice, ci și structurale.

Un alt amănunt semnificativ este documentul scris care va influența viteza de navigare în poveste, numit de mine Biletul util. Unul în plicul rămas nedesfăcut, a cărui forță stranie și rău prevestitoare nu va chinui pe nimeni, și un altul funcționând ca un paratrăznet atrăgând forțele rațiunii, emoției, curiozității epistemice, descoperit de un anume Kelvin: ,,Am găsit un bilet pe care Helen îl mototolise și-l aruncase în coșul de gunoi din salon. Scrisese ceva de felul acesta : ,,Vreau să-mi iau rămas bun. Îmi pare rău, dar căsnicia noastră a fost o greșeală încă de la început. Plec împreună cu singurul bărbat pe care l-am iubit vreodată”.

Ar mai fi și necircularea suportului material, biletul mult pomenit, precum și pentru faptul că unul, columbianul, nu încearcă estomparea distincției dintre real și imaginar folosind coduri de conflict, astfel că din spatele cortinelor scriiturii el ne spune că pentru a câștiga poți face orice, oricând, chiar și o crimă, pe când englezoiaca pune totul la vedere, spre-a fi comparat, reevaluat și, ca să nu uit, mai este o oarecare asemănare în sensul că Aghata publică în 1950 romanul O crimă anunțată, iar Márquez, treizeci și unu de ani mai târziu, nuvela cu titlul Cronica unei morți anunțate, iar mie mi-e greu să cred că, deși mărturisește că n-a reușit niciodată să-nvețe limba engleză, n-ar fi citit în spaniolă romanul englezoaicei.

Pe mai departe, cum nu mi-am propus să înaintez, pe cărările înzăpezite, în deslușirea celor două crime, îmi lipesc urechea, sigur, simbolic, de pământ pentru-a asculta învălmășeala de pași ce duc spre librării și biblioteci, și ochiul pe obișnuita orbită a cărților pentru-a aluneca împreună în timp și nu pentru-a fi una cu timpul...

Și mai spun că ambele abordări ale operelor asupra cărora m-am oprit, o clipă, reflectă incapacitatea umanității de a trece dincolo de traume sau nemulțumiri, cărțile fiind parte din acel arsenal de revolvere încărcate împotriva adversității lumii și că ambii autori au încercat poveștile ca pe niște haine.

Și totuși, afirmația făcută în încheiere, apropo de titluri, nu vine dintr-un motiv pur constatator, ci pentru că am fost atent și la câmpul de stimuli imaginativi pe care columbianul e posibil să-l fi explorat, conținutul funebru al frazei (citată de mine la început), aceeași cu care-și deschide nuvela, neputând fi neglijat din moment ce romanul O crimă anunțată începe cu o știre la fel de stupefiantă remarcată însă la rubrica Mica publicitate dintr-un cotidian local:

,,...Doamna Swettenham strâmbă din nas, după care își continua lectura: ...Se anunță o căsătorie – nu, o crimă”. Ce? Pe onoarea mea! Edmund, ascultă aici...Vă anunțăm că o crimă va avea loc vineri, 29 octombrie, la Little Paddocks, la ora 18.30. Prietenii sunt invitați să participe. Vineri. 29 octombrie... E chiar azi”.