Imn

                          Paul Sârbu
                          (1957)

 

Zadarnic aprind un foc viu cu două așchii uscate,
cu noaptea-n cap, ca, de la această scânteie,
să se aprindă soarele:
feștila lui e tot mai mică, palidă,
și se ridică tot mai puțin deasupra orizontului,
lumina zilei e tot mai puțină
precum un opaiț căruia i se termină seul.
Zadarnic am încercat să azvârl Soarele dintr-o catapultă,
să-l urc, mai sus, într-un cuib de vultur,
ca să rămână acolo,
fixat în locul de unde dădea căldură vara,
astrul zilei mi-a alunecat din lingură,
ca un ou spart, pe pământ!
Am încercat să-l prind într-un năvod,
dar și prin ochiurile acestuia s-a strecurat,
l-am hăituit, apoi, încercând să-l prind
cu câinii de vânătoare ori într-un laț ca pe-un porc mistreț...
Dar totul a fost zadarnic!
Se târa tot mai jos, pe pământ,
ca un șarpe abil, crepuscular,
gata să intre, parcă, într-un momânt
înaintea solstițiului iernii!...
În curând va fi cât un muc de lumânare
și nu-l voi mai putea reaprinde niciodată,
zadarnic scapăr pietrele de cremene
din care sar scântei pe cer!...
Zadarnic am încercat să întețesc foalele vântului
ca să-l reaprind, nici această vrajă nu mai are putere,
astrul se stinge neîndoielnic!...
Zadarnic am luat momâia de paie a Morții
și am ars-o, și am dat drumul cenușii pe ape
să se ducă pe pustii!...
Nici un semn că se întoarce primăvara!...
Zadarnic mă îmbrac în straie verzi
și îmi pun brățări luminoase, primăvara nu mai revine!
Animalele vor pieri înghețate în noaptea veșnică
odată cu oamenii!

După solstițiul de iarnă nici o fecioară
nu mai naște Soarele, ca în trecut,
ca apoi să crească încet, zi de zi, precum un prunc legănat...
Nu se mai așteaptă decât înghețul și noaptea fără sfârșit,
căci anotimpurile vieții noastre nu se mai repetă!...

În utimul anotimp, lumina scade mereu!
Zadarnic trag cu săgețile aprinse ale versurilor mele
pentru a reaprinde soarele și pentru a goni vârcolacii
care înfulecă lumina și îngheață pământul,
totul va rămâne într-o eclipsă nesfârșită!...
Nimic nu mai poate readuce steaua căzătoare
în cuibul ei dinainte.
Zadarnic încercăm să întinerim,
în zadar ne ungem fața ridată cu alifii,
în zadar împodobesc crengile dezgolite și reci
cu floricele de porumb, colorate,
ca pomii să înflorească din nou, ca odinioară,
când reușea această magie!
Zadarnic presar boabe de smarald pe pământul înghețat:
iarba nu va mai răsări niciodată!...
Focurile ceremoniale își pierd puterea
în ultimul anotimp al vieții,
toată magia din lume nu mai are putere
să înfloreasă din nou un salcâm!...

 

(din volumul Nopțile Deltei și alte poeme. Editura Tracus Arte, 2024)