Uneori, în timp ce merg pe străzile

                                                                 Camillo Sbarbaro
                                                                 (1888-1967)

Uneori, în timp ce merg pe străzile 
orașului tumultuos, singur,
îmi uit destinul, de-a fi
om între ceilalți și ca un ins fără memorie,
răpit din mine însumi, privesc
lumea cu ochi străini deschiși.

Mă năpădește atunci o puerilă, o vagă
senzație a suferinței și a anxietății
de parcă o mână mi-ar apăsa inima.
Frunți dezgolite, de bătrâni, inconștienți
ochi de copii, fețe obișnuite
ale celor născuți să trudească și să se-nmulțească,
fețe prefăcute tâmpe fericite
fețe ambigui de preoți, fardate
fețe de prostituate, toate acestea înlăuntrul creierului
mi se imprimă dureros.

Și recunosc iluzia pentru care trăiesc,
durerea ce a adăugat această cută
în colțul gurii lor, speranțele totdeauna înșelate,
inutilitatea vieții lor amare și destinul ultim, bezna.

Căci fiecare din ei poartă-n sine
blestemul de a exista; dar merge 
singur în clipa ce trece,
deviat de la viciul său preferat.

Încerc o spaimă asemeni celui ce-ar vedea
fluturi urmăriți de-a lungul buzei unei prăpăstii...

 

(din volumul Poeți italieni din secolul XX • De la Giovanni Pascoli la Valerio Magrelli. Traducere, prefață și note introductive de Marin Mincu, Editura Cartea Românească, 1988)