În satul românesc, Paștele nu începea la miezul nopții. Începea cu o săptămână înainte — cu var pe trunchiurile copacilor, cu lada de zestre scoasă la aerisit, cu focuri aprinse în curți joi seara, lângă care se credea că vin să se încălzească sufletele morților.

Fiecare zi din 𝗦𝗮̆𝗽𝘁𝗮̆𝗺𝗮̂𝗻𝗮 𝗠𝗮𝗿𝗲 𝗮𝘃𝗲𝗮 𝗿𝗼𝘀𝘁𝘂𝗹 𝗲𝗶.

𝗠𝗶𝗲𝗿𝗰𝘂𝗿𝗲𝗮 era ultima zi în care se mai putea toarce lâna.

𝗝𝗼𝗶𝗮 aparținea morților și ouălor roșii.

𝗩𝗶𝗻𝗲𝗿𝗲𝗮 nu se aprindea focul — nici măcar pentru copt.

𝗦𝗮̂𝗺𝗯𝗮̆𝘁𝗮 era a pascăi și a mielului.

Iar 𝗱𝘂𝗺𝗶𝗻𝗶𝗰𝗮̆ dimineață, după ce lumina fusese luată de la biserică, familia se așeza la masă.

Un ritual al curățeniei — sufletești și gospodărești — pe care îl poți vedea reconstituit în expoziția permanentă a Muzeul de Artă Populară Constanța.