Tatălui meu

                                                    Karel van de Woestijne
                                                    (1878-1929)

 

Tu, ce-ai murit cu griji și mi-ai fost Tată,
și-un trai tihnit mi-ai fost dorit oricând,
cu mâini tremurătoare, glasul blând
și, mort, cu-o rază-n barba strecurată – 

să știi că sunt ca barcagiul, când,
lăsându-și vâsla-n seara-nmiresmată,
se lasă-mpins de briză doar, să poată 
pluti pe undă,nuferi culegând,

ori fără griji să cânte, lunecare
fiindu-i cântu-n pajiști i oriunde,
simțindu-l ca pe propria suflare.

Dorinți defuncte stau să mă inunde,
cât chipu-mi peste ape nu tresare,
pe-al tău zărindu-l, tremurat pe unde.


(traducere de Aurel Covaci)

 

(din antologie de poezie neerlandeză, olandeză și flamandă. În românește de Mihai Beniuc, Ion Caraion, Aurel Covaci, Petre Solomon, Editura Minerva, 1973).