Când regimul porunci ca toate cărțile cu idei dăunătoare să fie arse în mod public și când, pretutindeni, boii fură siliți să tragă care cu cărți către ruguri, un poet hăituit, unul dintre cei mai buni, descoperind, îngrozit, că propriile-i cărți fuseseră omise, și, pe măsură ce aerul se înroșea ca un soare ce nu răsare niciodată, adresă o scrisoare măritelor autorități diriguitoare anunțându-le că l-au omis, dar că el este oricând disponibil pentru a i se arde cărțile. Un curier veni, de-unde-de-neunde, în pași de balet comic (căci orice faptă își are negația sa) și, mimând că-i purtătorul unei epistole grave, Chopin, se spune că avea un dar înnăscut al mimicii și al improvizației, scosese dintr-o teșcherea un minuscul plic fasonat de cererea și oferta pieței; citi biletul și constată, uimit, că nici una dintre cărțile sale nu era înregistrată în depozitul bibliotecilor, librăresele își nuanțară informația în sensul că se opuneau oricărei exagerări, anticarii răspunseseră că au stat pe lespezi fierbinți de dor în așteptarea cărților sale de la vechi cititori, dar în zadar, și-astfel, cum să fie vorba de-o frăție de sânge între toți cei amintiți?

,,Sau poate mă înșel, și-n cărțile mele de poezie nu s-a găsit nicio idee dăunătoare regimului” gândi poetul și, pe măsură ce citea epistola afla despre modurile în care diferite organizații nonprofit și edituri de poezie sprijină scriitorii și comunitățile de cititori și încântarea îi fu peste măsură de mare. ,,Haina ce ponegrește scriitorul merită să fie arsă în piața publică”, a mai adăugat el, o scriu pentru că am fost de față, l-am contrazis însă, fie și numai amintindu-i că perioada verii are întotdeauna în limbajul ei un companion, un vânt de nădejde mângâioasă numită de mine creativitate... Sigur, nu cer nimănui, nici măcar mie, să se mute în țara verilor doar dacă are marea aproape; și dac-ar fi muntele pe acolo, precum este Olimpul... Nici că m-aș întoarce, chit că mi-am uitat limba.

Nu știam dacă vremea unei astfel de decizii, care putea fi purtătoarea unui mesaj al destinului, era coaptă. Timp s-ascult povestea vinilor sale aveam, de voia să-și atragă propria pierzanie doar pentru că în ființa lui sălășuia ceva dintr-un anume Ahab când de fapt, urme verosimile, așa cum le descoperisem eu în multe poeme semnate de el, aminteau de balena albă, de umanismul carnivor marin, de murmurul lumii... Oamenii iubesc trecutul, am adăugat, iar contestarea oricărui elogiu adus conducătorilor nu înseamnă că ea trebuie să degenereze într-un ,,schimb spiritual” de felul: eu le dau cărți iar ei îmi returnează cenușă.

Ce se-ntâmplă când iubești trecutul? Iei urma acelui Prim împărat chinez, Shin Huang Ti, care, în timp ce poruncea ridicarea a ceea ce avea să devină Marele zid chinezesc, hotăra și ruperea cu trecutul prin operațiunea rugul cărților: opozanții le invocau întru lauda împăraților de dinaintea sa. Nu era un act justițiar: istoria nu începe cu fiecare conducător, cum nici recreerea începutului vremii. Și-apoi, fiecare carte nu poartă în ea un secret autoficțional?

În legătură cu grija și dăruirea în ceea ce privește comunitatea poeziei, aici faptele stau cam așa, i-am spus, și am făcut această acoladă: de ceva ani buni, anume de peste douăzeci, dar cu precădere în ultimii zece, lumea prozatorilor, a cronicarilor și criticilor literari, nu mă refer la cei de întâmpinare pentru că critica de întâmpinare nu există, a cercetătorilor, editorilor de reviste literare, a scriitorilor care și-au făcut acasă sediu de editură și a poeților, se vorbește, ca despre o delicatesă, despre carnea gustoasă a cuvântului vedetă. El, cuvântul, nu umple linia unei pagini de caiet, pentru că nu înglobează ideea de profunzime dar, prin distorsionare, generată de unele poziții trecătoare în breaslă, a fost încărcat cu așa zisa faima cea făr' de uitare...

Ah, alt hatâr să-ți faci socoate, am completat, în sensul de a nu le mai cere curtenilor regimului să-i ardă cărțile, să-i bată, cu mânioasă, nedreaptă pornire, cărțile în cuie, ca pe crucificați, cu foile răsfirate, rupte, mâzgălite și necitite, și aici nu vreau să aduc atingere alegoriei, nu pentru că n-aș crede în ea sau că n-ar fi capabilă să ascundă emoțiile, revolta, realitatea, deci, să renunțe la ,,nostalgica” idee de a-i fi arse cărțile, gândind că astfel va rezista romantismului vieții sau că focul i-ar putea fi singurul executor testamentar, și să se-mbrace într-un halat tricotat din litere și-nconjurat de cărți și manuscrise, asemenea unui personaj al lui Hoffmann, să-și imagineze că nu doar cărțile, manuscrisele, uneltele de scris ci și el își pot schimba înfățișarea dar nu și esența, ceea ce ar însemna că, prins între prezent și viitor, mai poate alege, deși viitorul este, după cum știm, o ficțiune amânată la nesfârșit.

Nu știu, am mai adăugat, poate universul poeziei tale este parte a unei atitudini ușor de ignorat de către regim sau școala de gândire din care te revendici ascunde, în teci din piele de focă, cuțite despre care doar antebrațul poate depune mărturie... Sigur, gusturile, caracterul, dorințele, antipatiile, prezența și povestea ta pot fascina sau trece în ignoranță. Mi-a făcut semn și-a exclamat: Stop! ,,Nu mă face să-ți amintesc că relația cu moartea, fie și a unei cărți, dezlănțuie puterea imaginației, presiunea exercitată de un posibil sfârșit care s-ar apropia”.

Am replicat, amintindu-mi, caz rar la mine, versurile unui poet macedonean din secolul trecut: ,,Tu spui: am văzut o carte legată cu lanțuri, / Dar oamenii, dar copiii dintr-însa? / Cuvintele și literele? Ce fac oare? / Oamenii și copiii, cuvintele și literele / Laolaltă cântară-într-o noapte / Și cântând ieșiră din carte. / Prin furtuni și prin ploi / Se adăpostiră-n pământul /Cel cald pentru semințe și fructe. / În carte rămase numai cuvântul înlănțuit / Și câteva rânduri de lanțuri în juru-i”.

Așadar, în al unsprezecelea ceas l-am rugat să renunțe, fără vreo aluzie la proaspăta carte de povestiri cu acest titlu a lui Salman Rushdie, curajul fiind legat de dificultatea alegerii: tocmai de aceea este prin el însuși frumos. Dar în numele căror valori să-ți exerciți curajul? Al sincerității, al dreptății, al supunerii față de datorie, al înfruntării opiniei celuilalt, al unei noi dureri sau al unui viitor necunoscut?

Cartea rămâne, prietene, acea fâșie îngustă de teren literar care separă avangardele de inamic. Altfel spus, ce nevoie ai avea să intri în vârtejul gunoiului?