William Shakespeare
(1564-1616)

Sonetul 132


Iubindu-ți ochii-n care se răsfrânge
privirea mea, de ei compătimită
îi văd, în negru, cum înceară-a plânge
cu milă tandră, inima-mi rănită.
Și-ntr-adevăr, nici soarele nu suie
spre cer, în zori, nu pâlpâie mai blând,
nici steaua dintr-a serii cetățuie
nu aurește-amurguri și pământ.
Cum ochii tăi răsar, îndoliații,
plângându-mă, învăluit ca-n fum
cuprins de faldul tristei tale grații
cu mila ta mă însoțesc de-acum.
E frumusețea neagră, pot s-o jur
și-i hâd tot ce nu are-al tău contur...


(din volumul bilingv, Sonnets • Sonete. Versiunea românească de Gheorghe Tomozei, Editura PANDORA, 2020).