Petrarca
(1304-1374)

 

Sonetul 362

Îmi prinde gândul aripi și îmi pare
Că mă înalț atunci în zbor ceresc,
Și-acolo colț de rai că stăpânesc,
Că jos Pământul paradis nu are.
Când vocea ei aud încântătoare,
Și inima din batere-o opresc,
Atât de dulce-mi sună: Te iubesc,
Căci altu-mi ești din cap până-n picioare.
Și ea mă duce la stăpânul său,
Și eu o rog îngăduit să-mi fie
Să-i tot privesc: pe ea și Domnul sfânt.
Și-aud răspuns: E clar destinul tău,
Vor trece anii fără să-ntârzie,
Chiar douăzeci, treizeci... ca alergând.

 

(din volumul Sonete. Traducere de Nicanor Rusu, Editura Litera Internațional, 2003).