Radojica Bošković
(1947-2025)

 

Nu eu 

În zori, la cântat de cocoși, când dispar miracolele,
pământescul, înfricoșat în pământ pleacă,
clar ca glasul de înger, din ceruri
aud cum umbra mea, mută și neagră, coboară.

Pe urmă de pe piatră, de pe zăpada poleită, 
în timp – după ceea ce-n urma mea las,
înțeleg că al meu chip nu e în fântâna 
în care se-nmulțește viața din vise.

În final, ca în poveste, târziu înțeleg
 – nu eu am trăit, ci alții au trăit.
Cu voce tare în locul meu au vorbit,

dintr-o lume străină, cu totul alți oameni.
Acum timpul meu gol, ca un clopot surd,
răsună în vale de pe clopotnița putredă.

 

(din Antologia poeziei muntenegrene. Secolul XX. Selecție de Ilija Lakušić. Traducere de Maria Mutići și Miljurko Vukadinović, Editura Libra, 1999)