De la ,,Dulcea mea Cuţă’’ la ,,Eminescule să nu crezi că ai scăpat de mine...’’(1427)

,,În casa bătrînului Micle, Eminescu petrecea ciasuri întregi pe fiecare zi... Prin zilnicele lor relaţiuni s’a desvoltat această violentă pasiune reciprocă ... Micle muri şi Veronica, liberă acum, aştepta cu nerăbdare să vie iubitul ei în Iaşi şi să-şi îndeplinească făgăduinţa. Însă sentimentele lui Eminescu nu mai erau cele de odinioară.’’ L-am citat, ca pretext, pentru cele ce vor urma, pe Iacob Negruzzi din mărturiile sale despre Eminescu publicate în Amintiri din ,,Junimea’’, pentru că de-acum citaţi vor fi: Eminescu şi Veronica, Rică Venturiano şi Ziţa, Chiriac şi Veta, Zoe şi Tipătescu. Nu voi reânvia bârfe dintr-un veac romantic, şi nici nu voi pune în discuţie amorul propriu, fericirea ca întrebare şi timp de veghe sau sentimentele labile care uneori sunt, cum spunea Călinescu ,,o reacţiune a personalităţii împotriva unei prea mari afinităţi’’. Ne vom muta, pentru o clipă, din pădurile de fagi şi de pe marginea apei, de lângă răchite sau locuri în care-şi chema iubita imaginară, care la rândul ei voia să trăiască un capriciu sentimental în vederea unei potenţe lirice (şi doar atît?), sau se lăsa cântată şi dornică de a fi în corespondenţă cu un poet pe care îl bănuia mare, ne vom muta spun, pe o scenă spre a deschide spaţiul unor dialoguri pe care le voi amesteca şi fractura mai puţin teatral dar nicidecum parodic, întretăind respiraţia mai lungă sau mai scurtă din corespondenţa cuplului eminescian şi aceea din două piese ale lui Caragiale.

,,Ei! Dacă nu vrea omul nu vrea...’’ faţă în faţă cu ,,... singur aţi venit ca o năpastă în casă la mine...’’

Aşadar, să schimbăm câteva replici - într-o cheie caragialiană, dar fără a duce ceva în derizoriu - încărcate de un natural care se ruşina, uneori, de el însuşi, şi de un biografic pe care destinul nu avea cum să-l schimbe, trecând de la ,, dragoste cu sila nu se poate’’ la ,,Poziţia mea de femee cere ca firul de tort de păianjen... să fie rupt’’, de la ,,angel radios’’ la ,,îngerul meu cel dulce’’, de la ,,sufletul şi amorul meu’’ la ,,amoarea mea’’, de la ,,Nu crede că-ţi fac imputări’’ la ,, ... singura mea suferinţă în lume este aceea că tu suferi’’, de la ,, mie-mi vine să-mi iau lumea în cap’’ la ,,... am avut lipsa în cuget de-a te compromite în ochii oamenilor’’etc.
Păstrez cuplul eminescian, obsesia femeii, exaltarea fatalistă în absenţa unei catifelări a vanităţii principiului masculinităţii şi deschid spaţiul scenic cu Veronica Micle, scriindu-i lui Eminescu, într-un joc de-a renunţarea, deşi nu mai are de apărat niciun fel de reputaţie, de a rămâne în istoria unui fapt într-un moment când relaţia lor, ca-n atâtea dăţi, era în suferinţă, rupturi declamate în scrisori: ,,Nu am nevoie să te declar liber de orice angajament faţă de mine, căci tu ai fost şi atunci şi eşti şi acum, şi să nu crezi că mă voi acăţa ca scaiul de D-ta’’; de cealaltă parte o vom auzi pe Veta Dumitrache (O noapte furtunoasă de I.L.Caragiale), care are de apărat o reputaţie şi se luptă cu şovăielnica amintire, cu o curiozitate feminină care o-ndeamnă să mântuie relaţia de amor malefic cu Chiriac, (omul de casă şi de încredere al lui Jupân Dumitrache) dată fiind răceala lui de la un timp, (acesta ştim că o bănuia pe Veta de cochetării cu ,,amploaiatul’’ când mergea cu sora sa Ziţa la ,,Iunion’’), exprimându-se ca un om care vrea să-şi limpezească gândurile: ,,Ei! dacă nu vrea omul nu vrea! Dragoste cu sila nu se poate. Nu-i mai place, nu mai vrea... bine! N-o să mor nici eu! De ce nu moare omul când e fericit!?’’
Vocii interioare înecate de gânduri şi lacrimi, care parcă ar prevesti o intenţie imediată, (cum vom vedea în replicile lui Chiriac) i-o putem adăuga, din nou, pe cea a Veronicăi, fără nici o concurenţă, desigur, din care lipseşte orice orice nuanţă vibratorie a faptelor trecute, atenţionând: ,,Poziţia mea de femee cere ca firul de tort de păianjen, care îmi pare mie că mă mai leagă de D-voastră, să fie rupt’’. ,, ... Şi dacă am suferit vreun rău, acel rău mi-a venit desigur de la fiinţa în care m-am încrezut...’’. Dar fără piedici într-o relaţiune de amor s-ar dezvolta marea pasiune?

Dacă la cuplul eminescian reproşurile, imputările vin pe seama infidelităţilor, la celălalt răceala lui Chiriac descumpăneşte, Veta neânţelegând de ce nepriceputul n-o mai preţuieşte. Să fie doar violenţa instinctelor? Şi totul stă să explodeze, mai ales după ce Rică Venturiano este găsit în casa lui Jupân Dumitrache, prilej cu care putem în scenă reproşul ca fiind clamat de Chiriac deşi el vine de la Eminescu: ,, Se-nţelege că un om nu poate intra în casa unei femei fără a fi invitat, fără a i se da semn măcar că vizita lui ar fi agreată’’. Replici şi jurăminte, dezvinovăţiri şi ameninţări cu sinuciderea, eliberări prin moarte, aşteptări magige care să aducă împlinirea perfectă...
Şi iar acelaşi Eminescu ale cărei spuse către Veronica parcă ar veni din amăreala Vetei: ,,Tu-mi imputezi din nou infidelităţi cari nu există decât în imaginaţia ta de copil...’’ sau ,,Tu ai fost o copilă nebună, ironică, plăcându-ţi să-ţi baţi joc de o lume-ntreagă...’’, dar şi Veta în persoană: ,,Nu m-am jurat? N-am plâns? Nu mă mai jur pentru că nu mă crezi... eu stric... nu trebuia să-mi pun mintea cu un copil ca dumneata... (observaţi nuanţa: imaginaţia ta de copil – un copil ca dumneata). Tot trebuia să isprăvim odată.... Am isprăvit...’’
Lor li se adaugă Veronica: ,, În fond străini unul altuia am fost de mult, în mascarada vieţii însă, trebuiesc şi mai cu sfinţenie păzite formele...’’, pentru ca într-o altă scrisoare a aceleiaşi, răspunzând acuzaţiilor poetului, dar le putem pune şi în rostirea Vetei certându-l pe Chiriac: ,,Vă rog să vă aduceţi aminte că singur aţi venit ca o năpastă în casă la mine, adus de vântul nenorocirii ca să mă zdrobiţi aţi făcut-o, pentru ca apoi s-o auzim pe Veta însuşi: ,,Ce folos câtă fericire am avut un an, dacă într-o zi mi-am plâns-o toată! Nu, nu mai voi; învăţul are şi dezvăţ’’.

Accelerând dinamica evenimentelor din scenă, să-l auzim pe Chiriac faţă-n faţă cu Veta: ,,Dezvăţ! Lesne din gură! dar dacă n-oi vrea eu să mai trăiesc aşa! care va să zică să mor, ai?’’ şi repezindu-se să-şi ia spanga (baioneta de la puşcă) ni-l putem imagina, sigur, exagerând de data asta, ca strigând pe acelaşi Chiriac dar cu vorbele lui Eminescu o dată în: ,,Bate-mă, porecleşte-mă (ştim din scrisori că Veronica îi mai spunea şi Miţule, iar el Nicuţă), ucide-mă, numai iartă-mă după aceea’’ şi apoi iar poetul din perioada când era certat cu Veronica: ,,Un bărbat care n-are temperamentul necesar pentru a se sinucide...’’, şi iar Chiriac plusând coleric, sondând perspectiva din interior, prilej de a-şi apropia drăgălăşeniile şi istericalele Vetei: ,,... nu mai ştiu cine sunt! Am vrut să mă omor adineauri în curte, dar ţi-am văzut trecând umbra prin perdeaua de la fereastră, ş-am vrut să te mai văz o dată. Încai să mor lângă tine, cum am trăit’’... şi, cu Eminescu-n replică: ,,Adio, dragă Cuţă, nu prea face cochetării şi rămâi-mi, credincioasă şi cu inima şi cu gândul şi cu tot’’.
Ca răspuns, mărind tensiunea, Veta, simţind că situaţia în interiorul ei e ciudată, strigă: ,,Dacă vrei să te omori, omoară-mă întâi pe mine!’’; şi fără a persifla pe cineva, iată-l pe Eminescu în completare: ,,Aşa te iubesc şi eu – mai mult decât viaţa... aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde’’, sau într-o altă scrisoare eminesciană: ,,Cât despre mine, eu voi fi bine, căci singura mea suferinţă în lume este aceea că tu suferi şi că eu sunt de vină la aceasta’’.
Două menţiuni. În ce-l priveşte pe Eminescu, chiar el se destăinuie: ,,deşi am fost de multe ori îndrăgostit, vă spun drept că n-am iubit niciodată... Dar odată şi odată pare-mi-se că tot am iubit, căci de data asta am suferit mult, probabil din cauză că aceea pe care o iubeam mici n-a vrut să ştie de iubirea şi de speranţele născute în sufletul meu’’. Asta apropo de unica dragoste şi la ce gesturi poate-mpinge ea.
Şi, pentru a nu închide fereastra, ,,Adoraţia lui Eminescu începea, de obicei, printr-un asediu al locuinţei... El se plimba agitat prin faţa casei, concentrându-şi tăria privirilor către fereastră...’’ spune Călinescu într-un pasaj din cartea dedicată vieţii poetului. Completez cu două exemple:

La geamul tău ce strălucea
Privii atît de des;
O lume toată-nţelegea
Tu nu m-ai înţeles.

şi

Vântul tremură-n perdele
Astăzi ca şi alte dăţi,
Numai tu de după ele
Vecinic nu te mai arăţi.

Revenind în spaţiul conflictual, la un bine care se deteriora brusc lăsând vederii slăbiciuni şi ,,arsuri’’ feminine, s-o auzim pe Veta (în luptă cu Chiriac când acesta îşi declama moartea): ,,Dacă vrei să te omori, omoarăm-mă pe mine! Chiriac!...’’, dar şi pe Veronica: ,,...m-am hotărât materialmente după cum am murit sufleteşte căci lumea a devenit un secriu mare şi pustiu pentru mine...’’, pentru ca Eminescu să o completeze scriindu-i: ,,N-am nici viaţă, nici mângâiere, nici petrecere fără tine şi cum că n-am vei vedea-o poate mai curâmd de cum crezi. Ţie-ţi trebuie să mor ca tu să crezi deplin în iubirea mea.’’ Luând act de nefericirea poetului, iată-l şi pe Chiriac: ,,Da! Sunt nebun, fireşte că sunt nebun; m-ai înnebunit dumneata; dumneata să-mi tragi păcatul! Câte gânduri şi dor m-a ars pe mine, nu mă-ntrebi?’’
Ca să dai realitate fericirii, trebuie, cumva, să mori? ,,Ce mai am eu cu dumneata?’’ îl întreabă şi Veta pe Chiriac turnând gaz pe foc, pe când Veronica, cu o schimbare de ton: ,,Eminescule, să nu crezi că ai scăpat de mine. Îţi va fi lecţiune, domnule Eminescu’’. Să fie vorba aici de ameninţarea că va publica nişte destăinuiri ale poetului? Întradevăr n-avea cum să scape decât dacât dacă...
Dar s-o cităm pe Harieta, sora lui Eminescu, pe când îi scria unei bune prietene, Cornelia Emilian: ,,Acest om iubeşte pe femeia asta că numai moartea ar putea să îl desfacă, iar în viaţă nimeni nu e în stare să-l facă s-o urască’’.

Ce să mai adăugăm când toate experineţele îi dădeau sentimentul că vidul vieţii e gata să apară? Această completare a epistolierului: ,,Fără energie şi fără viitor precum sunt eu în secolul în care trăim şi în ţara asta...’’ şi ,,Căci a suferi atât pentru ce? Pentru ca să te nefericesc şi pe tine...’’
Era un fel de mers fără ţintă, deşi iubirea ar fi trebuit să-i fie expresia plinătăţii. Efuziuni erotice, patimi sinucigaşe, împăcări. ,,...îmi era atât de greu de a mă despărţi de aceste dulci rămăşiţe ale fericirii şi nefericiri mele, de rămăşiţele singurului sentiment adevărat pe care l-am avut în viaţă’’, mai spune Eminescu; în replică, forţăm faptele inversând personajele, o putem auzi pe Veronica cu vocea Vetei când strigă la Chiriac, fără a cădea însă în hilar: ,,Nu te las! Te ştiu eu cine eşti! Nu te las! Nu voi să ţi se tragă moartea de la mine’’.
Şi apoi Eminescu, cu un limbaj uzual: ,, Să fim sinceri între olaltă, să lăsăm acuzările şi suspiciunile pe-o parte şi să mă laşi să-ţi prezint cum se prezintă mie acest trecut de-un an şi mai bine care mi s-a părut atât de lung’’. Era un răspuns la cererea Veronicăi de a-i fi retrimise scrisorile, ca semn al rupturii definitive, deşi Eminescu spune într-o scrisoare: ,,Eu, doamnă, vă dau parola mea că n-am spus nimănui, absolut nimănui că între noi ar fi avut loc vro ruptură... Singura care era în stare de-a fi răspândit ştirea aceasta ... aţi fost DVoastră’’.
De cealaltă parte, o avem acum pe Veta, femeie practică, cu chibzuinţa judecăţii, socotind: ,,Ce folos câtă fericire am avut un an, dacă într-o zi mi-am plâns-o toată!’’
Şi răsplata pentru protagonişti care este? Gelozia, resentimentul, amânarea şi o dorinţă expresă de apune capăt unui şir nesfârşit de zile pe care ar fi vrut să le trăiască împreună. Cine însă aşteaptă să se întâmple ceva? Un sfat ar veni tot de la Eminescu: ,,...şi te rog să te speli cu camforă, medicament călugăresc, dar care te fereşte de gelozie şi de ispită...’’

,,Amorul nostru este o anomalie...’’ faţă în faţă cu ,,Alaltăseară amoarea mea...’’

Perspectiva unui trai în doi în schimb, se-ntrevede în altă parte. Să ne întoarcem la un posibil cuplu caragialian, anume Rică Venturiano şi Ziţa, pus în oglindă cu acelaşi cuplu eminescian din corespondenţe, amintindu-ne că au plecat de la magia şi prologul sintagmei ,,îngerul meu cel dulce şi îngerul meu blond’’ sau ,,amoarea mea...’’
Şi, dacă Eminescu îi scrie Veronei: ,,Sărbătorile, îngerul meu cel dulce care nu vrei să mă crezi...’’ sau ,,Îngerul meu blond’’, Venturiano scrie şi el într-un bilet către Ziţa: ,,Angel radios! De când te-am văzut întâiaşi dată pentru prima oară...’’ sau când Venturiano intră în camera Vetei şi cade în genunchi în spatele scaunului pe care stătea aceasta şi cosea: ,,Angel radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă...’’ Apoi, dintr-o dată o decădere de ton la Eminescu: ,,doresc ca amorul meu nenorocit ca mine să nu fie aruncat în umbră...’’ sau ,,amorul nostru e o anomalie în ordinea lucrurilor lumii...’’’ O hiperbolizare a unui sentiment care s-ar dori să fie o unică gândire devine la Caragiale, prin Rică Venturiano: ,,Inima-mi palpită de amoare...’’(din biletul către Ziţa), pentru ca în scena cu Veta să îl auzim pe acelaşi: ,,Sunt nebun de amor... da, fruntea îmi arde...’’ şi mai departe, ,,Alaltăseară, amoarea mea mi-a inspirat curaj...’’(o urmărise pe Ziţa când plecase de la ,,Iunion’’) ca să completăm şi cu ,,am citit în ochii tăi sublimi că şi tu corespunzi la amoarea mea...’’
Mergând mai departe, Eminescu îşi declară dragostea, cu toată gravitatea romantică de care era în stare: ,,căci tu eşti regina din cerul meu şi regina gândurilor mele’’. Se simte, nu-i aşa, acea înaltă expresie a spiritului de comunicare eliberat de constrângeri şi a singurătăţii temporale, un fel de stranie călătorie iniţiatică, cosmică, urmată de o iluminarea dincolo de care nu mai există nimic căci ,,tu eşti regina gândurilor mele.’’

O altă scenă, acelaşi Venturiano din biletul către Ziţa, ca-ntr-o corespondenţă: ,,Tu eşti aurora sublimă, care deschide bolta azurie într-o adoraţiune poetică plină de reverie care m-a făcut pentru ca să-ţi fac aci anexata poezie.’’ Amintirea fiind inventivă, duelul, care avea să le aducă faimă, lui Eminescu şi pentru epistole, lui Caragiale pentru scenele eclatante din teatru, continuă fără a duce în derizoriu ceva din afirmaţiile lui Eminesu dintr-o scrisoare, registrul asemănărilor fiind izbitor: ,,Căci tu eşti începutul şi sfârşitul vieţii mele, cu tine se-ncepe şi se-nchee gândul meu...’’ sau ,, în tine s-a încheiat viaţa mea... în adevăr înot în stele...’’ şi ,,...acuma m-au apucat frigurile versului şi vei vedea în curând ceea ce scriu’’ şi iar ,, Să ştii că ţi-am făcut nişte versuri...’’
Din corul bărbătesc vom desluşi vocea lui Venturiano detaliind: ,,Am aflat că eşti liberă (după cum ştim Ziţa era o tânără văduvă dornică de flirturi, iubitoare de mondenităţi şi cochetării, iar mersul la grădina ,,Iunion’’era un astfel de prilej), ţi-am scris prima mea epistolă, ai primit-o, mi-ai răspuns să viu...’’

Forţând faptele, dintr-o scrisoare a Veronicăi către Eminescu putem extrage următoarele explicaţii ca răspuns la uimirea Vetei, dar venind din partea Ziţei: ,,...nu te supăra dacă cu o veselie nebună care mă caracterizează îţi spun că m-au apucat hachiţele cochetăriei, dar ce vrei? – speranţa că am scăpat – ştii tu de ce (în august 1879 murise Ştefan Micle, soţul său), mă face să-mi ies din piele...’’şi tot ea ,, De când am început să ies din casă, m-a pălit un gust de cochetărie...’’, mărturisire care stă sub semnul speranţei, a-ncrederii într-un destin comun şi căreia, dacă vrem, îi găsim o continuare în spusa lui Eminescu: ,,Mie, Nică, pare că-mi zice inima că-n curând se va petrece o prefacere spre bine în soarta amândurora... că în curând vom fi împreună...’’, dar şi a lui Jupân Dumitrache păstrând, desigur, diferenţele: ,,D-aia dumneaiei: Ai nene, la ,,Iunion’’, parol! Să mă-ngropi!’’

Pe de altă parte, pentru a rămâne în apele aceluiaşi timp, am putea continua fără a plictisi, cu un alt pasaj din prima scrisoare trimisă de Eminescu Veronicăi, după moartea lui Micle, care se potriveşte şi atmosferei din ,,O noapte furtunoasă’’, în speţă gândului lui Rică Venturiano, prin confuzia creată de intrarea acestuia în casa Vetei şi nu a Ziţei: ,, Nu ştiu unde să adresez scrisoarea... nici ştiu dacă... va avea favoarea de-a ajunge în mâinile Dtale’’, iar ca să răsturnăm puţin situaţia îl avem pe Venturiano strigând: ,,Ingrato! Nu mi-ai scris chiar tu în original?’’
Iat-o deci pe Ziţa atrasă de mirajul unei lumi căreia îi aparţinea junele care scria la gazetă, al declaraţiilor pline de foc şi înduioşare ale lui Venturiano cărora foarte bine i le putem adăuga, ca-ntr-o oglindă, pe ale lui Eminescu către Veronica: ,,...că urâtă să fii, oricum ai fi... tu eşti cel dintâi amor al meu şi vei fi unicul şi cel din urmă...’’ O Veronica intuind că ar putea fi cea care să rămână definitiv în sistemul creaţiei eminesciene, mângâiată de jurământul sfânt ,, că neagră mi-e ziua în care nu te văd’’.

,, Nu sunt în stare să-mi măsor nenorocirea...’’ faţă în faţă cu ,,Cum or să-şi smulgă toţi gazeta...’’

Schimbând registrul corespondenţei, rămânem pe scenă fără a invidia chinul din dragoste al cuiva, dar nu în încercarea de a epuiza vreo temă a scrisorilor eminesciene ci de a-i aduce, prin conexiuni şi subânţelesuri dorite, pe Zoe Trahanache şi Tipătescu (O scrisoare pierdută a aceluiaşi Caragiale) faţă în faţă cu cuplul eminescian.
Astfel, pasajului din scrisoarea Veronicăi ,,Nu sunt în stare să-mi măsor nenorocirea pe care mi-a pricinuit-o cunoştinţa şi relaţiunea D-tale, ruşinea şi dispreţul oamenilor, desesperarea, toate, toate m-au cuprins...’’(este una dintre scrisorile în care Veronica îşi cerea scrisorile înapoi, bănuindu-l pe poet de ingratidudine şi infidelităţi, el era la Bucureşti, redactor la ziarul ,,Timpul’’, ea stătea la Iaşi), îi putem suprapune reproşurile lui Zoe (aduse lui Tipătescu cu care avea o relaţie de amor în afara căsniciei) înecată de plâns: ,,Iată unde m-ai adus... pe mine care am jertfit totul pentru tine!...’’ şi cum să nu-l adăugăm pe Eminescu în situaţia dată cu răspunsul către Veronica: ,,Amândoi suntem nişte copii mari şi amândoi am dat în gropi...’’ pentru a continua cu Zoe ,, Sunt hotărâtă, dar nu voi să mor până nu voi fi luptat din toate puterile cu tine, om ingrat şi fără inimă!’’ Însă nici Veronica nu e mai prejos, de parcă s-ar fi vorbit cu Zoe: ,,Am jurat cu foc şi amar răzbunare, şi voi lucra din răsputeri să-mi ajung scopul...’’, iar Zoe: ,,Fănică! aş voi să mă scapi... mi-ai jucat onoarea mea, ruşinea mea, viaţa mea şi ai pierdut...’’ şi iar Veronica – dar putem uşor pune strigătul de disperare în gura lui Zoe către Tipătescu care pierduse scrisoarea ei adresată lui şi risca un scandal public pentru că ajunsese în alte mâini tocmai în campania electorală: ,,Pe D-ta te calific – regret că eşti sub orice critică - dacă prin o fericită întâmplare ai pierde inteligenţa ce o ai, te las să judeci la ce valoare ar fi redusă persoana D-tale... îţi impun şi ce e mai mult eu o reclam: este să-mi înapoieşti toate scrisorile mele dimpreună cu fotografia mea...’’
Publicarea în presă a ceva compromiţător, în toate acele înlănţuiri fericite care ne pot seduce jocul simţurilor şi al imaginaţiei, o face pe Zoe, care-şi frânge degetele de teamă, să imagineze o scenă în care protagonistă ar fi chiar ea şi imaginea de femeie măritată: ,,Cum or să-şi smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză...’’Ce vuiet! Ce scandal! Ce cronică infernală!..’’ Veronica şi ea atenţionează: ,,Să nu credeţi că aţi scăpat de mine, nu...’’ şi să creioneze un posibil scandal public dacă va publica nişte destăinuiri ale lui Eminescu: ,,Eu nu voi face nimic altă decât voi publica din vorbă în vorbă descrierea care mi-aţi făcut-o despre faimosul cerc literar din Bucureşti sub titlul: Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar. E trist că D-ta vei fi victima încrederii ce ai avut în mine... Până la ce grad pot fi acele cuprinse adevărate, aceea vă priveşte pe D-voastră, nu pe mine... eu le ţin de la D-ta toate câte le public’’.
Restul îl ştim. N-au fost roluri, ci adevăruri cu omescul lor, care ne-ndeamnă mereu spre lectură.
Ce nu ştim este faptul anume dacă scrisorile cuplului eminescian ar fi avut un anume parfum, cum se mai obişnuia prin vreme. De aceea îl citez, ca martor, pe bunul său prieten Creangă:

,,Muiere deschide ferestrele
Să iasă fum din parfum,
căci mă cred în rai
-Fără mălai- în casă
Fără nevastă.’’

O zicere care-l încânta pe Eminescu, făcându-l să râdă. Stătea pe atunci la Ţicău, după ce fusese destituit ca revizor şcolar. Cât despre fumul din parfum, el venea din parfumul scrisorilor primite de la admiratoare, scrisori care erau arse în sobă după ce erau cetite.