Scriind cu gândul de a transforma şi a transfera bucuria lecturii basmelor copilăriei într-o poveste proprie, în care nimic nu pare mai sigur decât existenţa unei lumi fabuloase funcţionând după legi constante şi universale, prozatorul şi eseistul Costin Antonescu, al cărui pseudonim literar, aşa după cum suntem informaţi de către editor în pagina de gardă, a devenit Costian, reconstituie, prin acest basm cult, ,,Copilul cu două ursite“ (Editura Katartis, 2015, Bucureşti), de fapt ceea ce a trecut ca timp şi ca fiinţă, fără refuzul complicităţilor şi pentru a nu rămâne astlel în afara jocului de-a v-aţi ascuns. Îl citisem anul trecut, în manuscris, şi pentru a putea ,,trăi“ în apropierea basmului, am fraternizat, ca să zic aşa, cu autorul, recitindu-i pe maeştri necontestaţi –Charles Perrault, Alexander Afanasiev, Iacob şi Wilhem Grimm, Andersen, Antoine de Saint Exupery, Swift şi Rabelais, Ispiresu, Slavici, Eminescu şi Creangă - care au contribuit la soliditatea şi răspândirea acestui gen vast, cu protagonişti sfecifici, himerici, cu o psihologie misterioasă şi, întorcând ultima filă nu m-am întrebat: Ei şi?, ci mi-am spus, Ei, da! Iată cum Costin Antonescu îşi poate înscrie numele în literatura română la capitolul mari povestirori, încă de la debut, altfel găsindu-l cu proză scurtă în volumul colectiv ,,Epice“, Ed. Arcadia, 1980, şi ,,Călătorie în noaptea basmelor“, Ed. Ex Ponto, 2010, el semnând textul literar iar A. Doxan partitura muzicală, călătorie devenită spectacol radiofonic muzical, difuzat în premieră pe Radio România Actualităţi în 1ianuarie 1011.
Costin Antonescu şi-a demonstrat sieşi că acestă contaminare cu istoria basmului nu doar că l-ar bântui, ci şi că ar devenit o provocare în momentul în care propriile-i instrumente narative s-ar putea sprijini pe cele estetice topindu-se, în final, în acest ,,Copil cu două ursite“. Inteligenţa gramaticală surprinde prin constucţii simple, interogaţiile asupra sensului şi a uitării fiinţei trimit spre o alteritate nu dintr-o obişnuinţă intelectuală, ci din iluzia că fiecare dintre noi ar sesiza evenimentele în durata lor reală şi nu retrospectiv. Ca şi ştiinţa, basmul simbolizează, ne sensibilizează dinamic, iar Costin Antonescu are acea ingenuitate filosofică de a fi atât spectatorul propriei gîndiri cât şi actorul, naratorul gândirii sale , al unei realităţi terminate şi pe care are intuiţia de a o aşeza în albia sa, şi pe noi, ca pe nişte heteronimi ai săi, în miezul poveştii.
Vitalitatea narativă, reţelele imaginarului menite a da o arhitectură îndrăzneaţă la nivel de conţinut, gestionarea timpului povestirii şi a timpului ficţiunii astfel încât să nu ni se pară că am mers prea departe cu visul, şi că am vrea mereu să fie luat de la capăt, fracturile temporale cu blocări cronologice care ar corespunde unei victorii asupra morţii şi de a umbri, veşnic, soarele ce l-ar urma, dialogurile, întâmplările fabuloase pe tărâmuri cu toponimii proprii basmului, lipsite de determinări geografice, donatorii, înlocuirea lui ,,illo tempore“ (,,A fost odată“) pentru fiecare capitol din cele patru ale basmului, cu incipitul : Capitolul... ,,În care...“,conţinând în fapt un rezumat al întâmplărilor din capitolul respectiv, fac din basmul cult ,,Copilul cu două ursite“ un model de metaforă a vieţii care este călătoria. Călătoria din vis, în cazul nostru, a unui personaj în ipostază feminină, fetiţa Strop de Cer. Şi apoi, copilăria nu are în ea ceva din esenţa visului?
De ce două ursite pentru un copil? Pentru că aşa îi stă bine basmului când sunt patru ursitoare, dintre care una este şi bunica fetiţei şi una dintre vocile narative, introducându-se pentru a crea suspans, veridicitate, tensiune psihică, aşteptare, un ,,cod al enigmei“. Astfel, subiectul devine o consecinţă a secretivităţii, un secret de casă i-aş spune – e vorba de cele două ursite care privesc, în final, acelaşi personaj, Strop de Cer, încarnată în prinţesa Petunia care dispare, şi Strop de Cer, fetiţa plecată în căutarea prinţesei. O taină asamblată cu măiestrie în structura unei lumi dominate de supranatural. Păstrarea secretului, în fapt cine este fetiţa?, este menită să împiedice dezvăluirea vulnerabilităţilor lui Strop de Cer: ,,Nu avem timp de pierdut. Stăpânul Ultimei Taine a răsturnat clepsidra. Firele de viaţă au început să curgă unul câte unul“, spun ursitoarele.
Călătoria sub forma visului, tulburătoare prin dialogurile dintre fetiţă şi bunică, atunci când aceasta nu e ursitoare sau doică de prinţesă, ocupă toată preumblarea spaţio-temporală a vocilor narative prin carte.
La nivel compoziţional găsim motive literare, formule de relaţii între personaje, matrice temporale, timpi comprimaţi însemnând anularea distanţelor prin zbor fără a atinge pământul, nevăzutul; la nivelul expresiei nu e omisă folosirea arhaismelor, a formulelor magice: descântecul ,,De taină mintea-ţi stea deoparte / Căci cele spuse sunt deşarte...“, blestemul de apărare: ,,Şi dacă-mpins de vreun păcat / ascunsul om ne-a ascultat / De mâna pruncului ursit / Să-i vină jalnicul sfârşit...“; nu lipsesc, de asemena, ţinuturile magice,cum ar fi: Maidanul Cârtiţelor, Câmpia Drobului de Sare, Ţinutul Ultimei Taine, Valea Uitării, Comitatul Circului Lunii, Uşa fără margini, Râpele fără stăpân, Dealul crângului posac etc, o simbolistică întretăindu-se prin labirinturile basmului cu personaje pe măsură: Vrăjitorul Grădinar, Piticul Adaman, Magicianul Fum, Vrăjitorul Stâncă, armăsarul Poltron, prinţul Rosalund, Regele Silvestu, Stăpânul Ultimei Taine, Piticii Soartei, Zâna Suveică, Zmeul Guturai, etc. Mama-Regină e un personaj pasager: ,,Regina îşi privi pruncul şi începu să plângă. Atât de mic şi încă de la început singur, oftă ea. Şi, întinzând mâna după aripile pe care i le adusese îngerul, se întoarse spre doică şoptindu-i: Veghează! Poate că mă voi întoarce cândva.“
Exigenţa folosirii motivului visului în dublă ipostază, în afară de cea călătoriei, e vorba despre visul din timpul somnului şi visul din timpul trezirii, total diferite, dau posibilitatea proiectării fiinţei în imaginea alteia, o dezvăluire venită din uitare, din acel joc de-a v-aţi ascuns de care aminteam la început, şi pe care eroina basmului, Strop de Cer, îl acceptă ca pe singura cale spre a o găsi pe prinţesa Petunia, alter egou-ul său. ,,Dar toate astea se vor lămuri în altă poveste, draga mea“ îi spune bunica nepoatei sale Strop de Cer, în ultimul dialog al basmului. Lămuriri pe care, după propriile-i mărturisiri, Costin Antonescu le va aduce cititorilor în volumul doi, aflat deja în pregătire. Un basm, ,,Copilul cu două ursite“, care îi va înscrie numele, sunt sigur, alături de marii povestitori ai literaturii române.
