S-A FURAT REVOLUŢIA? SĂ-I CIORDIM ŞI FOLOASELE!(2114)

 Profitorii Revoluţiei din decembrie 1989, sunt de mai multe categorii. Cei mai nemernici, fără discuţie, sunt indivizii care, ieşiţi de pe sub paturi când încetase să se mai tragă pe străzi, s-au vopsit degrabă în politicieni şi s-au pus iute cu cururile pe scaunele din fruntea statului, rămase goale. Unii dintre ei au mai mult de 20 de ani de când dorm în Parlament. Au devenit de meserie parlamentari. Acum, pentru că se apropie alegerile, critică la greu anii care au trecut de la Revoluţie. Cică ţara a fost condusă prost. Uită însă să spună că ţara a fost condusă prost şi dusă în prăpastie chiar de către ei. Se bat cu pumnul în piept că au soluţiile de ieşire din marasm, dar nu spun de ce, dacă tot au soluţiile miraculoase de salvare, nu le-au aplicat până acum.

Ce-a de-a două categorie de profitori este formată din aşa-zişii oameni de faceri. Pe mulţi dintre ei, îi regăsim şi în prima, aceea a politicienilor. Afacerea lor a fost de fapt una singură, indiferent de domeniul în care îşi desfăurau activitatea. Făceau rost prin fraudă de un contract gras cu statul şi sugeau de la buget. Eventual, dacă aveau posibilitatea, mai făceau rost şi de căte un act normativ, o lege sau măcar o hotărâre de guvern, în care se spunea, în esenţă, că ei au voie să devalizeze ţara.

Dar toată această cohortă de javre, după părerea mea este întrecută în ticăloşie de către cei care, la fel, ieşiţi de pe sub paturi când nu se mai trăgea pe străzi în ’89, s-au vopsit în revoluţionari. Să-ţi arogi merite, după urma cărora să tragi profituri, pe seama unor oameni curaţi, care au ieşit cu piepturile goale în faţa gloanţelor, care au murit chiar ca nişte eroi, pentru ca ţara asta să nu mai fie condusă de nemernici şi de idioţi, mi se pare un gest de o josnicie fără margini.

Vreau să fac precizarea, fără nici un fel de modestie, că am calitatea morală să fac asemenea aprecieri. În decembrie 1989, am contribuit, alături de o mână de colegi, la scrierea şi editarea primului ziar liber al Revoluţiei Române, „Tineretul liber”. L-am scris întinşi pe burtă, cu maşinile de dactilografiat pe podea, pentru că afară, în jurul Casei Scânteii, era o canonadă de nedescris. L-am distribuit printre gloanţe, oamenilor aflaţi pe străzi. Nu am luat certificat de revoluţionar, deşi mi s-a oferit. Nu am avut nici un fel de avantaj de pe urma acelor zile de foc şi de glorie, când nu mai ştiam dacă am să-mi mai văd copilul sau părinţii. Nu am primit nici un fel de spaţiu comercial, nici loc de veci gratis, nici loc de casă gratis, nici scutire de impozite. Poate credeţi că spun vorbe mari, dar am considerat că nu mi-am făcut decât datoria de gazetar, faţă de oamenii care mureau în stradă. Şi am considerat că nu trebuie să fiu recompensat pentru asta. Apoi, aveam în minte o scenă care se petrecuse cu câteva zile înainte de 22 decembrie. În apropierea blocului în care locuiam era o casă de comenzi. Cu circuit închis. Adică de la ea nu puteau cumpăra decât activiştii de partid, pe baza unui bon eliberat de dracu ştie cine. Nu aveai acel bon, nu ţi se deschidea uşa. De răspuns la telefon, aşa cum ar fi fost normal, nici vorbă. Treceau activiştii pe sub geamul nostru cu câte două pungi mari în braţe, din care se iţeau mai ales bomboane cubaneze pentru pom şi portocale. Fiu-meu, care nu împlinise încă patru ani, a început să plângă că vrea şi el de-alea. Nici măcar nu ştia cum se numesc. Până la urmă a avut şi el portocale sub pomul de Crăciun. Dar cu ce preţ! După dărâmarea dictaturii mi s-a părut nefiresc să se aplice principiul: „scoală-te tu, ca să mă aşez eu”. Adică locul activiştilor care treceau sfidător cu pungile pe sub ochii pofticioşi ai copiilor oamenilor de rând, să-l luăm noi. Nu pentru asta se ieşise în stradă. Nu pentru asta muriseră oameni. Am militat însă pentru ca statul să-i sprijine pe urmaşii celor împuşcaţi mortal ori pe răniţi şi mutilaţi. Ei, da, meritau, pentru că nu se mai puteau ajuta singuri. Dar noi, ceilalţi, care aveam două mâini şi două picioare?

De aseară, josnicia asta şi-a pierdut suflul. A venit vremea socotelilor. Parchetul General a început o anchetă care, cred eu, nu este doar o simplă cercetare penală. Ci are o semnificaţie mult mai mare. Adică, dreptate, fie ea şi puţină, pentru adevăraţii eroi ai Revoluţiei. Eradicarea profitorilor de pe urma morţii unor oameni care au avut drept singură vină că şi-au dorit să fie liberi şi în ţara asta să se trăiască normal. A fost ridicat un secretar de stat, cel care se ocupa cu problemele revoluţionarilor. Plus alte două paceaure, care frecau bastonul pe la Secretariartul de Stat Pentru Problemele Revoluţionarilor. Este abia începutul.

Pentru că vă garantez că pe măsură ce ancheta va înainta, veţi vedea surprize de nebănuit. Revoluţionari care la Revoluţie ori nu erau născuţi, ori aveau patru - cinci ani. Sau oameni care la vremea aceea se aflau în cu totul alte localităţi, unde nu a ieşit nimeni pe stradă în acele zile. Totuşi, ei s-au luptat. Cu cine, nu se ştie. Unii au fost chiar răniţi, deşi în localitatea respectivă nu s-a tras nici un foc de armă. Să nu uităm de militarii trimişi să-i împuşte sau să-i calce cu blindatele pe revoluţionari, care, când s-a sucit treaba, au întors şi ei armele ca la 23 August. Iar acum, comandanţii lor au devenit din criminali, revoluţionari şi generali.

Ancheta vizează doar ultima perioadă de timp, din 2014 încoace. Eu cred că ar trebui extinsă. Chiar începând din ’90, pentru că de atunci au început mânăriile cu certificatele de revoluţionar.

Conform estimărilor procurorilor, peste 3000 de persoane se află în această situaţie. Revoluţionari cu hârtii măsluite. Parte dintre ei au început să fie aduşi cu duba la parchet. 

Foarte bine! Tot s-au bătut ei cu pumnii în piept că au fost arestaţi de organele de represiune ale lui Ceauşescu, iar în realitate priveau Revoluţia la televizor, cu o bere în faţă. Să vadă măcar acum cum e la pârnaie. Ca să ştie pentru ce au încasat atâţia bani şi au avut atâtea avantaje până acum.