Deunăzi, răscolind prin dulapuri și debarale după lucruri vechi și inutile, cu gândul să mai sortez și să mai arunc pentru a face ordine și pentru a mai face loc lucrurilor noi ce or să vina, am găsit niște amintiri neprețuite.: colecția mea de șervețele pe care nu m-am îndurat niciodată să o arunc, parcă de teamă să nu ucid fără urmă trecutul copilăriei mele, al vremurilor fără de griji și doar cu zile fericite

Da, cu zile fericite pentru că , fiind copil unic la părinți, nu mi-a lipsit nimic, chiar dacă uneori vremurile erau cam tulburi, așa cum se profilau ele la începuturile dramatice ale comunismului.

Am mai găsit o cutie veche cu colecțiile mele de timbre, de poze cu artiști și de “vederi”, acestea din urmă fiind illustrate din toate colțurile țării, primite de la rude și prieteni, dar niciodată cu imagini din alte colțuri ale lumii, pentru că în comunism, puțini erau cei ce reușeau să mai iasă “p-afară”.

Toate amintirile astea mi-au răscolit nostalgii adormite în cotloanele sufletului.

Știți după ce tânjesc adesea? După gusturile copilăriei!

Ca orice copil, deși răsfățat, aveam puține preferințe culinare. Totuși, acele câteva de atunci, nu mai seamănă deloc cu cele asemenea, de acum

Parizerul copilăriei mele! Doamne, ce bunătate, aș fi mâncat “zi lumină” și nu m-aș fi săturat. De ce nu mai găsim acum acel parizer cu gustul copilăriei? Ce ingredient miraculos a fost scos din rețeta parizerului?
Sau crenvuștii, asemenea parizerului, mi se păreau mai mult decât delicioși.
Sau minunatul orez cu lapte și cu dulceața de mure sau de vișine! Nu mai reușesc să fac acel orez, niciodată. Oricât de mult m-aș strădui. Și iar întreb: ce nu mai e a fel? Orezul, laptele? CE???

Îmi mai plăceau macaroanele cu brânză dulce și cu zahăr. Mâncam până simțeam că pocnesc și că nu mai pot respira. Erau macaroanele alea tubulare, lungi, cu care îmi beam laptele uneori, pe post de pai, care ieșeau mai bune decât orice alte paste italienești, de fițe, sau de nush’ unde de acum.

Și prăjiturile de atunci! Aveam vreo două sortimente pe care le mai visez și acum, uneori. Erau ishlerele, prăjituri după rețeta ungurească, cred, pe care le găseam la Oradea, orasul nașterii și al copilăriei mele, și cremșnitul, care conținea o crema fină și imposibil de realizat, se pare, în zilele noastre. Am fost de curând la Oradea și am căutat ishlere și cremșnit prin vreo 3 cofetării, am găsit, dar nu erau nici pe departe precum cele pe care le visez eu.

Ciudat este că și bananele alea coapte în ziar, pe șifonier, aveau parcă alt gust. SIGUR aveau alt gust, mi-l amintesc și nu-l mai regaăesc acum în nicio banană a zilelor noastre.

Mă întreb, să fi fost oare altele simțurile noastre, în copilărie? Posibil.

Îmi amintesc cât eram de fericiți când ieșeam la joacă cu câte o felie de pâine cu unt, presarată cu zahăr, sau cu untură de porc, presărată cu ceapa tăiată mărunt. Cam astea erau “sendvișurile” copilăriei noastre, și le savuram cu nesaț, mai mult decât savurează copiii de azi minunile artei culinare moderne, cu nume exotice, împrumutate din alte limbi: hamburger, cheesburger, shaorma, KFC buckets, paste bolognese sau carbonara, pizza quatrostagioni, quatro formaggi, shuberek, baclavale etc, etc, etc….


Ce dor îmi e de copilărie și de tot ce mi-a luat, fără putință de a regăsi!