N-ai scris tu, la ziar?(496)

Cu întrebarea asta, desprinsă parcă din comediile lui Caragiale, am fost întâmpinat, în loc de răspuns la salutul meu de bunețe, în biroul șefului de compartiment naval, într-o a doua zi de Crăciun, la câteva ore după ce acostasem cu nava la mal. Feroce întrebare, am răspuns eu, și de când este interzis să scrii la ziar, măcar o ciornă.

Hai, bă, Lungule, acum tu te scandalizezi, mi se adresă invitatul pe care-l cunoșteam și ale cărui picioare păreau aruncate pe biroul lucios de un iepure după ce fusese învăluit de fumul trabucurilor și stropit cu whisky din belșug și a cărui voce nu-și refuza izul respingător.

Trase clapeta unui sertar și scoase la vedere un ziar desfăcut pe care mi-l flutură, ca pe cei șapte ani de acasă, îndemnându-mă să-l iau, ceea ce am și făcut. Ca o mărgică prin salbă trecu un gând prin mintea mea.

Ei, ia zi, n-ai scris tu la ziar, că sunt inițialele tale, nu? Nu știam dacă aveau deficiențe fripturale în a doua zi de Crăciun sau eu eram onorat cu o invitație la o șuetă. S-a vădit până la urmă că mărgica era adevărată.

Pe scurt, dragă cititorule, ziarul era cotidianul România liberă, ediția de Dobrogea. Eliberându-ne de presupuneri, inițialele pot fi ale oricui, deci nu văd legătura cu mine, iar libertatea de expresie, din câte știu, nu a murit, abordez eu frontal chestiunea, nici măcar în această curte.

Jurnalistul care a scris aici, bat eu în pagina de ziar ca și cum aș fi cerut deschiderea unui sesam, o fi folosit ceva din domeniul ficțiunii de și-a ascuns numele, o fi știut el de ce.

Jurnalismul folosește suspansul pentru a crea curiozitatea cititorului sau nemulțumirea, aprobarea sau indiferența, dar văd că în biroul ăsta există o solidaritate negativă. Din subtitlurile reportajului, omul respectiv prezintă o realitate pe care o știți, deci nu nesocotește adevărul. Dacă o fi așa, nimeni nu trebuie să se ascundă după așa-numitele specula principum.

Au făcut ochii mari. Referința este la acele ,,oglinzi ale principilor”, în fapt niște manuale didactice scrise încă din Antichitate, foarte răspândite în Evul Mediu, și care îi învățau pe suverani cum să își administreze averile.

Și, apoi, eu nu folosesc acest limbaj neutru. Transparența îmi place și mie, ceea ce există și aici, din belșug, ea dă eficacitate celor scrise De unde să am eu datele de aici, casetele astea cu număr de inventar al utilajelor, prețul lor, anul de fabricație și gradul de uzură etc., etc. întreb eu.

Rămăsesem în continuare în picioare. Omul cu ziarul, ce făcuse? Ca inginer la Petromar, sucursală a S.N.P. Petrom, luase în locație de gestiune cu drept de preempțiune atelierul mecanic unde lucra, cu tot cu oameni. El făcuse parte și din comisia de inventar și evaluare, exista semnătura lui. Înainte de asta, înființase o altă societate, preluând tot personalul care lucra pe platformele și jacketele din Marea Neagră. Bănuții veneau tot de la Petrom. Deci destinatarul acestui reportaj cine este, ca să lămurim faptele, că în privința autorului...

De ce nu-ți vezi tu de treaba ta, mă ia la rost șeful de compartiment. Ca tine așteaptă în deal o sută. E o afirmație iresponsabilă, am ripostat eu; o faptă demnă de laudă ar fi dacă ați separa posibilul de posibilitate. Am vrut să despart cuvântul jurnalism de două ori în două și în trei: junal-ism și jur-na-lism, căci era vorba de actualitate, dar m-am oprit, oamneii păreau opăriți rău.

Actualitatea este stimulativă pentru un jurnalist. La muncă trăiesc și eu în actualitate, iar întâlnirea la care am fost convocat seamănă cu un interogatoriu înaintea unei execuții. Democrația îi permite libertății de gândire și expresie să fie ireverențioasă, iar materialul de față nu trece dincolo de limitele libertății de exprimare, căci limitele îl apără pe jurnalist.

Pe mine nu aveți a mă cenzura, iar dacă veți avea vreo neliniște epistemologică în legătură cu jurnalismul care vă poate face să vă plângeți de schimbarea norocului și deșertăciunea gloriei financiare, căci nu funcția onorează virtutea, adresați-vă instanței, sau dacă vreți să vă scriu un drept la replică, sunt pe-aici, am zis eu ca să nu lăsăm acțiunea neterminată, și-n loc de salut, învăluit în fumul inimos al trabucurilor, am trântit ușa.

Am revenit imediat, întrebând: Și dacă l-aș fi scris eu? Redactorul șef pentru ediția de Dobrogea era Lucian Cristea. Ca și mine, și el a avut toate documentele care au motivat scrierea acelui material. Pe mine mă motivase și faptul că era vorba despre lucrători și viitorul păstrării locurilor de muncă. Cât privește dreptul la replică el a venit pe două pagini ale ziarului Cuget liber, cu fotografii și cu un supratitlu care vorbea despre o anume și profundă și de neegalat emoție ce s-ar fi iscat în rândul opiniei publicului ca urmare a apariției în presă a unui material; ca atare, un redactor a purtat un dialog cu cel despre faptele căruia scrisesem, un dialog marginal, de altfel, ghidat pe dezinformarea prin omisiune și deformarea realității atât de frecvente și azi în mass-media.

După câțiva ani îl sun pe Lucian (cred că la un an de când se ocupa de Timpul) spre a-i propune unele colaborări încadrate la secțiunea opinii sau cultură-educație. Cea de literatură a venit mai târziu. Iată că au trecut zece ani. Sigur, eu nu-mi propusesem o constanță și nici sugestii pentru cei cărora, la un moment dat le încredințăm administrarea vieții noastre din punct de vedere social.

Astfel am avut posibilitatea să-mi interpretez propriile reflecții fără niciun fel de falsitate, onestitatea fiind, vorba lui Cicero (chiar rostită în alt timp), întotdeauna cea mai bună politică. De la început i-am spus lui Lucian că nu am partipriuri de niciun fel, ci doar prietenii și afinități intelectuale, așa că tot ce voi scrie va fi trecut prin filtrul unei mobilități culturale. Atâta câtă e. Și a fost ok. Mărturie sunt materialele mele.

Am fugit de frivolități, ca și Timpul. Desigur, este imposibil să scrii în presă fără a deranja, a irita. Este inevitabil. Și ce? Și în asta constă punerea în practică a libertății și a civilizației. Acceptarea diferenței întărește dreptul de a fi diferiți în uzanțele, credințele, obiceiurile și umorul nostru. Iar redacția de la Timpul știe asta.

La distanță de câteva epistole publicate în paginile Timpului, dau primele scrisori din romanul la care lucrez, printre altele, unui apropiat care m-a atenționat de faptul că lumea nu înțelege umorul negru, eu l-am contrazis dar, atenție, mi-a precizat el, o critică accentuată asupra guvernanților nu o agreează, pentru că el, ca urmaș de deportat politic primește o indemnizație și ca atare nu poate avea o opinie, nici măcar literară. Prin urmare, să nu fim nici măcar moraliști?

În definitiv, am precizat, dacă mai era nevoie, scriitorul nu se desprinde, decât ficțional de propria-i personalitate. Jurnalistul, în schimb, o poate face, doar dizolvând, ca să-l citez aici, în încheiere pe laureatul premiului Nobel pentru literatură Mario Vargas Llosa, jurnalist de la cinsprezece ani la ziarul El País, ,,propria personalitate în limbajul funcțional care este cel al ziarelor”.