Nume
Email
Categoria din care vrei sa primesti
cultura-educatie
Mitropolia Tomisului, o garanție a unității naționale în Dobrogea

Mitropolia Tomisului, o garanție a unității naționale în Dobrogea(371)

Campanie TIMPUL
 

Introducere la o chestiune plină de spini și mazarini

Am primit la redacție un punct de vedere argumentat științific cu privire la necesitatea înființării Mitropoliei Tomisului, în contextul în care Biserica Ortodoxă Bulgară beneficiază deja de o Mitropolie cu pretenții asupra întregii Dobroge.

Contextul mai larg, georeligios, depășește, iată, diferendele de ordin intern ale Patriarhiei, animate nefast de civilul cu pretenții de Mazarin din Deal, și implică deja considerente legate de suveranitatea națională.

Autorii articolului științific fac parte dintr-un grup academic de reflecție al credincioșilor din actuala Arhiepiscopie a Tomisului care ne-au mai transmis materiale publicistice și cu alte ocazii (Apel, Memoriu, Strigăt) dar care se smeresc și consideră că nu numele lor are importanță ci ideile din cuprinsul analizei lor, care atinge și chestiuni de securitate ale Bisericii Ortodoxe Române și spațiului de credință românesc.

MITROPOLIA TOMISULUI, O GARANȚIE A UNITĂȚII NAȚIONALE ÎN DOBROGEA

1. Introducere la o chestiune plină de spini

Întrucât problema reactivării mitropoliei Tomisului trenează de prea multă vreme, asupra acesteia fiind chiar pronunțat, în anul 2021, un refuz din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (1949/19 aprilie 2021), redeschiderea subiectului ar putea părea, la o primă vedere, inutilă. Și, totuși, nu este. Ca fapt divers, documentul Patriarhiei Române (1949/19 aprilie 2021) remis Arhiepiscopiei Tomisului, a ajuns la dispoziția presei, evidențiind un mod de gândire materialist în esență, lipsit de subtilitatea pe care publicul majoritar ortodox al României l-ar fi așteptat din partea „managerilor” ecleziali de la București.1

O mostră de motivație obtuză a refuzului ridicării Arhiepiscopiei Tomisului la rang de mitropolie este reproșul nedisimulat al Patriarhiei, ce poartă de fapt amprenta civilului Vasile Bănescu, privind „unele dintre inițiativele și acțiunile asumate și desfășurate în Arhiepiscopia Tomisului în perioada pandemiei”.

Mai departe „documentul 1949” consideră acțiunile și inițiativele Arhiepiscopiei Tomisului drept „însoțite de o atitudine provocatoare, de lipsă de tact pastoral și de comunicare deficitară cu autoritatea bisericească superioară, fapt care exprimă un duh de indisciplină și de răzvrătire”.2

Dincolo de exprimarea „lemnoasă”, care ar face să roșească de invidie până și pe vechii nomenclaturiști, trebuie să înțelegem că nimeni și nimic – nici rușii, nici mafia siciliană, nici măcar extratereștrii – nu puteau să îl oblige pe IPS Teodosie să ia atitudine împotriva ingerințelor neconstituționale, antidemocratice și abuzive ale instituțiilor statului în viața internă a unui cult religios (vezi cazul modalității de împărtășire a credincioșilor ortodocși), în afara propriei sale conștiințe de păstor al Bisericii. O altă motivație, de-a dreptul șocantă, pe care a oferit-o Patriarhia Română, prin Cancelaria Sfântului Sinod, este cea a „datoriilor financiare față de Patriarhia Română” imputate Arhiepiscopiei Tomisului. Se vehiculează chiar și o cifră. Condiționând, chiar și în glumă (deși numai glumă nu a fost), un demers ireproșabil din punct de vedere moral și legal, provenit din partea comunității ortodoxe rezidente a celui mai vechi pământ românesc, de plata unor datorii în bani (reale sau fictive), denotă un caracter de tip mercantil, nepotrivit cu dimensiunea pastoral-misionară (la care face referire în document) și – cel mai grav – lipsit de viziune.3

Abordând ad personam demersul legitim al românilor ortodocși (nu al arhiepiscopului!) din vechiul Tomis de a li se recunoaște vechimea apostolică și contribuția la păstrarea neîntreruptă a credinței creștine și a valorilor naționale, prin repunerea în drept a scaunului lor mitropolitan, doar ca „o ambiție personală a Chiriarhului său”.,4 sau ca „dorință de întâietate și de onoruri”,5 autorului documentului i-a scăpat din vedere tocmai sensul intim al Ortodoxiei: inseparabilitatea dintre Biserică și neam.De fapt, Sfânta Biserică este atât pentru persoană cât și pentru neam un laborator dumnezeiesc în care se înnoiește, se împrospătează și se întărește neîncetat conștiința cuprinderii vieții într-un plan providențial și se câștigă certitudinea învierii. În planul divin, neamul se află în drum spre Ierusalimul ceresc cu Hristos Domnul, iar cucerit de certitudinea învierii își descoperă simțirea propriei sale nemuriri”6

Tocmai de aceea Ortodoxia a preferat mereu uniformizării artificiale și nivelării absurde înrădăcinarea Evangheliei în specificitatea unui popor, a unei zone, a unei comunități identificate clar: „Biserica a fost întotdeauna întrupată într-un popor concret, cu propria limbă, cu propriile rădăcini, cu propriile tradiții…Nu putem să ignorăm acest lucru. Biserica se hrănește cu experiențele locale. De aceea tradiția noastră nu este o tradiție intelectuală, ci tradiția experienței poporului. Nu putem fi împotriva acestui caracter local, specific Bisericilor Ortodoxe”.7

Ignorând, prin motivații materialiste, poporul lui Dumnezeu în năzuințele sale spirituale, nobile și corecte ori confundându-l, după moda răfuielilor din lumea seculară, cu persoanele care ocupă temporar funcții politice sau ecleziale, se pierde din vedere însuși fundamentul misionar al Bisericii (Matei 28, 19-20) și se uzează cu prea multă ușurință autoritatea morală a administrației sale. Sfântul Chiril, Apostolul slavilor, atrăgea, în acest sens, atenția trufașilor episcopi germani: „Spuneți-mi, respingeți aceasta din cauză că Îl credeți pe Dumnezeu atât de slab încât nu e capabil să o dăruiască, sau atât de invidios încât să nu poată să și-o dorească?”.8

2. De ce o garanție a unității naționale?

În documentul programatic al Bisericii Ortodoxe Române se prevede: „Biserica Ortodoxă Română este națională și majoritară potrivit vechimii apostolice, tradiției, numărului de credincioși și contribuției sale deosebite la viața și cultura poporului român. Biserica Ortodoxă Română este Biserica neamului românesc”..9 Prin urmare, Biserica își recunoaște misiunea eternă pe care o are în raport cu poporul român, fiind direct răspunzătoare înaintea lui Hristos pentru soarta neamului care i-a fost încredințat spre păstorire10 Din acest motiv, Biserica este cel mai important factor de păstrare și de promovare a independenței, suveranității, unității și a caracterului național al națiunii române. Necesitățile ei pastoral-misionare au fost exercitate în deplină corelație cu măsurile de apărare a unității de stat și a teritoriului național pe care autoritatea publică le-a întreprins în decursul timpului. „Creștinismul, mai ales cel ortodox, a propovăduit pacea și înțelegerea între categoriile sociale din diferitele orânduiri pe care le-a întâlnit, însă confruntat cu sclavia, personală sau națională, a luptat pe cât a putut de mult pentru eliminarea acesteia, în primul rând prin sădirea seminței adevărului și a libertății ce a rodit în timp faptul istoric al dezrobirii”.11

Sub toate conducerile politice, până și în timpul regimului comunist, atunci când asupra granițelor țării plana un pericol bine conturat și iminent, cu acordul și chiar la insistențele autorităților de stat, Biserica Ortodoxă Română a reactivat, chiar în zonele vizate de revizionismul extern, centre eparhiale care să întărească și să protejeze elementul național. În mod concret, urmând interesul național și bisericesc permanent de consolidare a elementului românesc din Dobrogea, în 1923 a fost înființată Episcopia Constanței, cu jurisdicție asupra județelor Constanța, Ialomița, Durostor și Caliacra. În 1940, Episcopia Constanței pierde jumătate din jurisdicție, odată cu trecerea Cadrilaterului în administrarea statului bulgar.

Luând act de acest fapt, prin hotărârea Sfântului Sinod din 1949, județul Tulcea este transferat sub autoritatea eclezială a eparhiei constănțene. În 1950, bolșevicii pro-moscoviți proaspăt instaurați la putere în România, având drept plan unic reunirea tuturor slavilor sub flamura cu seceră și ciocan, în speță prin crearea unui coridor între URSS și granița turco-bulgară, au luat măsura abuzivă de a desființa Episcopia Constanței, ca prim pas al îndeplinirii propriului plan. În Constanța se instalase totodată una dintre cele mai importante garnizoane sovietice din tot arealul estic. Repetatele cereri transmise lui Leonid Brejnev de către statul bulgar, prin Todor Jifkov, în 1963 și 1973, de admitere în URSS (cu promisiunea definitivării „coridorului rusesc” și a închiderii Gurilor Dunării, prin trecerea Dobrogei sub control bulgar), la care s-a adăugat gestul inamical al patriarhului Maxim al Bulgariei, care a refuzat să semneze actul festiv al autocefaliei românești din 1975 pe motiv de diferend asupra Dobrogei, au reprezentat semnale puternice pentru autoritățile românești că pretențiile bulgarilor asupra „Dobrogei Mari” nu au încetat niciodată. La congresul plenar al Comitetului Central al Partidului comunist bulgar din 4 decembrie 1963, Jifkov a declarat că este nevoie „de crearea mai multor legături și de cea mai apropiată colaborare în vederea pregătirii unificării Republicii Populare Bulgaria cu URSS”.12

Teoria „protocolului secret” de la San Stefano (1878) potrivit căreia România a primit mandat de administrare a Dobrogei de Nord doar pe 100 de ani, a fost utilizată din plin de către propaganda vecinilor noștri, Todor Jifkov solicitând în 1978, nici mai mult nici mai puțin decât punerea în aplicare a transferului județelor Tulcea și Constanța către „proprietarul de drept”. Trebuie să recunoaștem că eforturile autorităților române de a păstra unitatea de neam și de teritoriu a statului nostru au fost, la acel moment istoric, considerabile și eficiente.

Se spune că Nicolae Ceaușescu ar fi avertizat pe omologul său sovietic de faptul că România ia în calcul ieșirea unilaterală din pactul de la Varșovia, dacă frontierele sale vor fi amenințate de către un stat sau de către un grup de state din blocul socialist (Ungaria lui János Kádár fiind la rândul ei interesată de intrarea în jocul revizionist, în tandem cu Bulgaria). Nu întâmplător, în anul 1975, cunoscând bine pericolul prin care trecea țara, Biserica Ortodoxă Română a primit acordul autorităților politice de a reactiva, concomitent, episcopia de Alba Iulia și Arhiepiscopia Tomisului (cu titulatura de Arhiepiscopia Tomisului și a Dunării de Jos, cu sediul principal în Galați și cu reședința episcopului vicar la Constanța).

Tot din considerente naționale, în 1990, vicariatul constănțean este ridicat la rangul de Arhiepiscopia Tomisului, cu jurisdicție asupra județelor Constanța și Tulcea. Conjugarea eforturilor Bisericii și ale statului de a consolida, în zonele cu potențial risc de securitate națională, suveranitatea română, au obținut, așadar, de fiecare dată, rezultatul dorit. Din păcate, inconsecvența ultimilor ani, survenită și dintr-o parte și din alta, a condus la slăbirea autorității canonice și implicit a misiunii naționale a Arhiepiscopiei Tomisului, prin detașarea, nu numai anti-istorică ci chiar anti-geografică, a episcopiei Tulcii (știut fiind până și de copiii de școală că Tulcea este parte constituitivă a regiunii Dobrogei, împreună cu Constanța), în anul 2008, în subordinea directă a mitropoliei Munteniei, cu sediul la București, al cărei chiriarh este patriarhul României. De această inconsecvență, care a dus la subminarea atât a interesului național cât și a celui bisericesc, în zona Dobrogei, au profitat din păcate, din nou, după cum vom vedea, vecinii de la Sud, care au dovedit ingeniozitate și spirit de anticipație mult mai avansate decât pe malurile leneșe ale Dâmboviței.

3. O mitropolie, două mitropolii

Spre deosebire de români, care „beneficiază” de proasta reputație a nesfârșitelor lor dezbinări, Biserica Ortodoxă Bulgară, a cărei tradiție de suprematism etnic este veche, manifestările ei etnofiletiste fiind condamnate în cadrul Sinodului panortodox de la Constantinopol din 1872, a găsit de cuviință ca în anul 2001 să reactiveze episcopia Silistrei, iar pe 12 octombrie 2003 să o ridice la rang de mitropolie, cu titlul de Mitropolia de Durostor. 13 Astfel, crearea celei de-a doua mitropolii din sudul Dobrogei (pe lângă mitropolia deja existentă de la Varna), reprezintă pretențiile exprimate fățiș de către administrația eclezială bulgară, potrvit cărora „din secolul 15 până în secolul al 19-lea, dioceza Durostorului/mitropolia Silistrei se afla printre diocezele de frunte ale Bisericii Universale”, și ierarhii ei, în secolele 17-18, „au primit drepturi de exarhat.14asupra întregului teritoriu al Dunării, asupra Valahiei și a Moldovei”15

Prin ridicarea ambelor centre din Dobrogea de Sud la rang de mitropolii bulgare, importanța eclesială, culturală și, în cele din urmă, politică a acestei regiuni este semnificativ crescută, față de Dobrogea de Nord, unde Arhiepiscopia Tomisului, centrul de iradiere a stabilității și a suveranității românești, atât în timpul regalității, cât și în perioada de după aceasta, a rămas în urmă (atât jurisdicțional, cât și administrativ). În duhul prevederii și al bunei cugetări (Pildele lui Solomon2: 3, 6), Biserica Ortodoxă Română a găsit de cuviință, până nu demult, să anticipeze și să limiteze, împreună cu autoritățile de stat, extinderea acestor pretenții (ecleziale, mai întâi) ale vecinilor noștri asupra Dobrogei române. Până acum, pe cont propriu, Arhiepiscopia Tomisului a înființat zeci de centre monahale, care vor deveni vetre de credință și de cultură românească, în județul Constanța, a întemeiat primul institut de rang academic destinat studierii și valorificării imensei și incomensurabilei moșteniri a spațiului de cultură și de civilizație dobrogeană, în folosul imediat al țării și al Bisericii naționale, intitulat „Academia Tomitană” și a demarat toate demersurile necesare pentru recunoașterea capitalei Dobrogei, Tomisul, la rangul cel puțin echivalent cu omologele ei mai tinere de la Silistra și Varna.

Până acum, în mod cu totul suprinzător, Patriarhia Română, în loc să își asculte poporul încredințat spre păstorire în acestă zonă de graniță asupra căreia există și vor exista mereu pretenții revizioniste, a preferat mai degrabă să acuze acele presupuse „ambiții de natură personală” ale Înaltpreasfințitului Teodosie, creând, în mod pasiv, loc de desfășurare propagandei bulgare. Prin gesturi cât se poate de evidente, pe care Patriarhia Bulgară le consideră și le numește, fără timiditatea delicată a sinodalilor de pe Dealul Mitropoliei, „necesități pastoral-misionare”, s-a creat un dezechilibru care necesită o intervenție fermă și serioasă atât din partea Bisericii Ortodoxe Române, care își extrage preternțiile de apostolicitate de pe aceste meleaguri dar și din partea autorităților române, prin măsuri specifice de consolidare și de extindere a identității românești în spațiul pontic.16

4. Un plan în două trepte

Surse care au dorit să își păstreze anonimatul ne-au adus la cunoștință că, la nivelul Bisericii Ortodoxe Bulgare, se intenționează, nu fără acordul statului vecin, înființarea „mitropoliei apostolice a Dobrogei” până la sfârșitul acestui an calendaristic, cel mai probabil în luna septembrie. Dacă ar fi să dăm crezare acestor informații, noua entitate bisericească ar urma să înglobeze în jurisdicția sa, prin reorganizarea celor două mitropolii amintite mai sus (mitropolia de Varna și Preslav și mitropolia de Dorostol și Cherven), întregul spațiu format din vechiul Cadrilater. În ipoteza în care această informație se confirmă, atunci atât Biserica „națională și apostolică” română cât și statul „național și unitar” român se vor vedea puse în situația ineficientă și jenantă de a lua act cu întârziere și de a transmite câteva proteste scrise, limitându-se, în dulcele stil mioritic, la a ridica neputincioase din umeri, deși au avut la dispoziție suficient timp, suficiente informații și resurse pentru a gândi și acționa proactiv.

5. „Farfuridi: Da, așa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie. Brânzovenescu:Dar cel puțin s-o știm și noi!17

Aceleași informații, venite pe surse, dau ca veridică ipoteza că anumite grupuri (ecleziale și laice) din România ar susține, din motive pe care le putem doar suspiciona ca fiind de natură pecuniară, acest grav dezinteres față de situația de la Tomis. Astfel, deși s-a vehiculat la un moment dat înființarea, sub auspiciile Academiei Române, a unui Institut de cultură și civilizație dobrogeană, după modelul institutelor similare din toate provinciile istorice ale țării, până acum demersul a fost blocat pe termen indefinit. Același lucru, parcă în tandem cu mult-visatul institut de dobrogenistică, s-a produs și cu demersul de repunere în drept a Mitropoliei Tomisului, cu jurisdicție peste județele în care a avut autoritate canonică până nu foarte demult, ca simplă episcopie a Constanței: Tulcea, Constanța și Ialomița. Mai mult decât atât, cercurile de influență sus-amintite blochează, după cum aflat pe surse, orice inițiativă de consolidare și de extindere a unității de neam și de credință a românilor din Dobrogea, dând astfel spațiu de manevră pentru curentele revizioniste în creștere din țara vecină. Acuzat ba de conservatorism, ba de insubordonare față de autoritatea superioară, Înalpreasfințitul Teodosie s-a dovedit a fi, dincolo de toate obiecțiile vrute și nevrute care au fost ridicate împotriva sa, până acum, singurul avocat autentic al Dobrogei române. Ori, acest lucru susținut necondiționat de către arhiepiscopul Tomisului, nu se poate justifica nici prin orgolii de natură personală, nici prin goana după întâietăți și onoruri, cum a fost „ștampilată” chiar de către forul său superior, ci printr-un înalt simț de prevedere și, în același timp, printr-un devotament sincer față de suveranitatea și unitatea statului român în Dobrogea.

În loc de concluzie

În numele tuturor românilor din Dobrogea în care simțământul patriotic și responsabilitatea cetățenească nu s-au pierdut, solicităm tuturor instituțiilor de nivel decizional ale țării, ca, în interesul superior al securității naționale și al păstrării identității și, implicit, a suveranității românești din aceste ținuturi rodnice asupra cărora pretențiile revizioniste încă nu s-au stins, să acorde atenție sporită și reacționeze în consecință față de cele afirmate mai sus, prin deblocarea, cu celeritate, a demersurilor de recunoaștere a Mitropoliei Tomisului și de repunere în drepturile ei istorice și de jurisdicție, și de înființare a unui institut de cultură și civilizație dobrogeană aflat în subordinea Academiei Române. Nu în ultimul rând, ne adresăm tuturor concetățenilor noștri din România, în general și din Dobrogea, în particular, plătitori de taxe și impozite, care se recomandă de confesiune creștin-ortodoxă, să disemineze și să solicite dezbateri și intervenții legale, în vederea conștientizării sporite, cu privire la temele care privesc în mod direct buna guvernare, securitatea națională și afirmarea drepturilor Bisericii și ale patriei noastre comune, nu de puține ori batjocorite în plan externși ignorate în plan intern. 18

1Vezi:https://cdn.g4media.ro/wp-content/uploads/2021/05/scrisoare-BOR.pdf; https://www.dw.com/ro/cine-c%C3%A2%C8%99tig%C4%83-lupta-din-bor-radicalii-sau-reformi%C8%99tii/a-57653144; etc.
2 Adresa 1949/19 aprilie 2021, p. 4.
3 Ibidem.
4 Ibidem, p. 3.
5 Ibidem, p. 5.
6 Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Ortodoxia misionară, stâlp de lumină în lumea contemporană, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2009, p.21.
7 Christos Yannaras, Ortodoxie și Occident, în vol. Pr.Dr. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Ed.Bizantină, București, 1995, p.50.
8 Apud Papa Ioan Paul II, Enciclica Slavorum Apostoli V, 17, Vatican, 1985.
9 Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii ortodoxe Române, art. 4, alin. (2).
10 Cf. Tomosul de autocefalie al Bisericii Ortodoxe Româneîn: Ministerul cultelor și instrucțiunii publice, Acte privitoare la autocefalia Bisericii Ortodoxe a României, București, 1885, pp.21-22.
11 Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop, Ortodoxie, etnicitate, identitate europeană, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2012, p. 160.
12 ЦДА (Централен държавен архив), z. 1Б, op. 5, j. a. 600, k. 2.
13 etnofiletism= transformarea în dogmă a extremismului etnic.Toată organizarea bisericească din sudul Dunării a fost scoasă din comuniunea bisericilor ortodoxe până în anul 1945, când la presiunea URSS, Patriarhia Ecumenică a acceptat reintrarea în comuniune și ridicarea la rangul de patriarhie a Bisericii Ortodoxe Bulgare.
14 Exarh=funcție bisericească superioară mitropolitului, dependentă direct de patriarhul de Constantinopol, apoi de patriarhii Bisericilor autocefale.
15 Cf. Patriarhia Bulgară: https://bg-patriarshia.bg/dorostol-diocese-history.
16 Dobrogea este considerată de istoriografii bulgari și de clerul Bisericii Bulgare drept „leagănul bulgarității”. Vezi: Milan Markoff, Bulgaria's Historical Rights to Dobrudja, Paul Haupt, Akademische Buchhandlung vorrnals Max Drechsel, Bern, 1918, pp 3-18 și urm.

17 I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută, Actul II, scena 1.
18 Vezi cazul Schengen.

N. R. Țara asta a noastră, invidiată și tâlhărită de atâtea popoare din jur, numai Dumnezeu a ținut-o, spre disperarea lor, iar prelații -cărturarii și fariseii noștri - nu văd pădurea din cauza copacilor neputințelor și patimilor lor. "De nu se vor intoarce, sabia Sa o va luci".

OMD MAMAIA CONSTANTA
Ziarul Timpul WhatsApp

Adauga un comentariu

Aboneaza-ma la comentarii

Editorial

ROMÂNA DE TRANZIȚIE
scris de Magda Ursache
De la Ion Papuc știu (Omul Politic, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2023) că președintele Franței, Georges Pompidou, în spital, cu moartea(...)
citeste mai mult

Cele mai noi

Cele mai recente comentarii