Dragostea și Moartea

              
                                       Lord Alfred Tennyson


Atâta timp când luna își strângea puternică lumina
Dragostea pe câmpurile de cimbru ale Paradisului se plimba,
Și tot în jurul lui ochii roată, strălucitori și-i dădea;
Când și-ntors pe deplin vederea,
Moartea, singură pe sub tisă umblând,
Și vorbind cu sine însuși, îi întâlni privirea;
Trebuie să pleci, drumurile sunt ale mele, zise Moartea,
Dragostea a suspinat și-a răspândit strălucirea
pregătind-o pentru zbor;
Cu toate acestea, la despărțire a spus, Ceasul acesta este al tău;
Tu ești umbra vieții ca un copac ce stă la soare
și dedesubtul umbrei lui,
Deci în lumina marii eternități
eminența vieții creează umbra morții,
Umbra trece când copacul cade,
Dar peste toate pentru totdeauna voi domni.

 

(din volumul Poetical work, MACMILIAN and CO., I LIMITID ST. MARTIN’S STREET, LONDON, 1908, p. 17, traducere ML)