Copacul


                     Ion Barbu

 

Hopinotizat de-adânca și limpedea lumină
A bolților destine deasupra lui ar vrea
Să sfarăme zenitul și-nnebunit să bea
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalină.

 

Nici vălurile nopții, nici umeda perdea
De nouri, nu-i gonește imaginea senină;
De-un strălucit albastru viziunea lui e plină,
Oricât de multe neguri în juru-i vor cădea...

 

Dar când augusta toamnă din nou îl înfășoară
În tonuri de crepuscul, când toamna prinde iară
Sub casca lui de frunze un rod âmbelșugat,

 

Atunci, intrând în simpla, obșteasca armonie
Cu tot ce-l limitează și-l leagă, împăcat,
În toamna lui, copacul se-nclină către glie.

 

 

(din volumul Poeme • După melci •J oc secund, Prefață, fișă biobibliografică și referințe critice de Lucian Pricop, Ed. Cartex, 2000)