Cânta-voi deci, deși n-aș vrea să cânt

                                                        Contesa de Die

 

Cânta-voi deci, deși n-aș vrea să cânt,
căci pentru cel iubit mă tot frământ:
mai drag îmi e ca orice pe pământ,
dar nici suspin nu-l moaie, nici cuvânt,
nici frumusețe, rang, nici judecată,
ba chiar trădată și-nșelată sunt,
cum doar o slută ar putea să pată.

 

Mă mângâi că nicicând nu ți-am greșit,
Prietene, cumva; ba chiar te-am iubit
cât nici pentru Valensa n-a simțit
Seguis al ei; iubind, te-am biruit,
prietene, tu, neînvins vreodată:
cu mine ești fudul și-nchipuit,
cu alții, gingășia-ntruchipată.

 

Uimită sunt văzând a ta trufie,
prietene, și-aceasta mă sfâșie;
nu-i drept să mi te ia o alta mie,
orice ți-ar spune, ori cu ce te-mbie;
nu-ți amintești cum a-nceput, curată,
iubirea noastră? Doamne, fă să fie,
de pleci, să nu fiu eu cea vinovată!

 

Mă tem de firea ta cea iubitoare,
cum și de prețul tău atât de mare,
căci una nu-i, pe-aici sau peste zare,
să n-o vrăjești, un pic de-i simțitoare;
dar mintea ta, prietene, umblată,
statornicie știe cine are;
uiți oare vorba noastră de-altădată?

 

Mă-ndeamnă prețu-mi, boiul, obârșia,
mă-ndeamnă, mai ales, statornicia
să mîn acolo, unde ți-e moșia,
cântarea asta, care mi-e solia,
frumos prieten, ca să știu odată,
prin ce stârnii cruzimea și urgia?
e-o fală doar sau ură ne-mpăcată?

 

Și să-ți mai spună-ndeosebi solia
că fala păgubește câteodată.

 

 

(din Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi a truverilor și a munnesängerilor în versiune originală și în traducerea lui Teodor Boșca, Ed. Dacia, 1980)