Poemul zilei(122)
Infinitul
Leopardi
Întotdeauna mi-a fost drag colnicul
acesta singuratic și perdeaua
de tufe nalte ce răpesc privirii
o bună aparte a zării depărtate.
Dar stând aici și preajma contemplând-o,
creează mintea-mi,
dincolo de-această îngrăditură, nefârșite spații,
și supraomenești tăceri, și-o pace
atât de adâncă și atât de vastă,
că aproape inima mi se-nfricoșează.
Și ascultând cum prin aceste tufe
foșnește vântul, eu pun față-n față
tăcerea nesfârșită cu-acest freamăt;
și, iată, mi-amintesc de veșnicie,
de toate anotimpurile moarte,
de cel prezent și viu, și a lui larmă.
Și astfel, în nemărginirea-aceasta
gândirea mea se-neacă: scufundarea
mi-i dulce-n astă nefârșită mare.
(din Versuri, traducere, cuvânt înainte și note de Lascăr Sebastian, Ed. Tineretului, 1963)
