Poemul zilei(105)
Epilog
Ovidius Publius Naso
Scrisorile din cartea aceasta, ele toate,
Au fost de mine scrise în zbuciumatu-mi drum.
Când tremuram de frigul de gheaț-al lui decembre,
Chiar Hadria pe mine văzutu-m-a scriind,
Iar când trecut-am Istmul ce taie marea-n două,
Și am luat cealaltă corabie la drum,
Cicladele, uimite, s-or fi mirat de mine
Că-n mugetul furtunii sălbatice... eu scriu!
Chiar eu mă mir acuma că nu-mi seacă talentul
În zbuciumul ș-al mării ș-al sufletului meu!
Ori aireală spune-i, ori spune-i nerozie,
Cu versurile mele, cu ele le-am luat!
Când Iezii furtunatici mă tot zvârleau pe mare,
Când răscoleau genunea Pleiadele de sus,
Când păzitorul Ursei întuneca văzduhul,
Când àustrul potopul Hiàdelor sporea!
Adese apa mării intra-nlăuntru; totuși,
Cu mâna tremurândă eu versuri așterneam!
Cum vâjâie și-acum odgoanele de crivăț!
Cum se boltește valul grămad-asupra mea!
Cârmaciu-și uită arta: el mâinile ridică
La ceruri, și se roagă și cere ajutor,
Oriunde-ntorc privirea, văd numai chipul morții,
De care-n al meu suflet mă tem, dar o implor!
În port de voi ajunge, mă înspăimântă portul!
Mai mult decât de apă, mi-e frică de pământ!
Și oamenii și marea la fel mă trag în cursă,
De sabie și apă la fel mă înspăimânt.
Căci una speră, poate, să verse al meu sânge,
Cealaltă vrea pierea-mi drept fală pentru ea!
Și barbarii din stânga sunt puși pe jafuri numai,
Acolo-i numai sânge, războaie și omor,
Și cât de mare este vai! Clocotul de valuri,
E-un clocot și mai mare în piepturile lor!
Deci tu ce-aceste versuri fii iertător, de nu sunt
Cum te-așteptai să fie, o, cititorul meu!
Căci nu-n grădini frumoase le-am scris, ca-n alte vremuri,
Și nici culcat în patul de-acasă,-n patul meu,
Ci aruncat pe mare la vreme grea de iarnă,
Și cu hârtia udă de-albastrul mării val.
Furtuna se-ntețește și eu cutez a scrie
Când ea arunc-asupră-mi cumplite-amenințări?
Să biruie furtuna! Dar hai să punem capăt,
Eu versurilor mele, ea mugetului ei!
(din volumul Tristele și Ponticele, traducere și prefață de Teodor Naum, 1972)
