Mesteacănul

                       Ion Codrescu

 

în luminiș
fructele de soc
mi-atrag privirea

Dimineață de vară. Mă plimb prin pădurea de lângă locuința prietenului meu din Illinois, SUA. Marginea pădurii se pierde încetul cu încetul. Câinele prietenului mă însoțește, dar, din când în când dispare și se întoarce din direcții diferite. Apoi fuge prin tufișuri și doar lătratul lui îmi dă senzația că este cu mine. Adierre de vânt. Vârfurile copacilor se leagănă.

Tatăl meu m-a învățat să recunosc copacii după frunzele și scoarța lor. Atingeam trunchiul copacului cu palma, pentru a simți structura și toate formele din scoarță. Chiar cu ochii închiși reușeam să recunosc unii copaci după scoarța lor. Cel mai mult mă atrăgea mesteacănul. Poate pentru că era doar unul în toată pădurea. Când l-am descoperit pentru prima dată, aveam impresia că am în fața mea un copac straniu. L-am înconjurat atunci cu privirea de mai multe ori și i-am examinat cu atenție trunchiul. Am fost impresionat de culoarea lui albă. Mi-au plăcut desenele făcute de atâtea linii, puncte și pete din scoarța lui. Mai târziu, am început să știu pe de rost toate aceste structuri din trunchiul mesteacănului. Iarna, scoarța mesteacănului avea un alb diferit. Îmi amintesc de albul zăpezii lângă albul mesteacănului. De asemenea, mi-aduc aminte că puteam să văd mesteacănul până departe, când zăboveam în pădure în serile de vară sau de toamnă.

Câinele se întoarce. Mă uit la acest mesteacăn din pădurea americană. Mă întreb dacă aș putea recunoaște scoarța de mesteacăn din pădurea copilăriei mele. Câinele latră, dar nu-i dau nicio atenție. Mă îndrept spre un luminiș.

adânc în pădure –
în golul pietrei cu mușchi
o cochilie


(din volumul Pagini de haibun / Haibun pages, ediție română-engleză, Ed. Eikon, 2024)