Poemul zilei(125)
Vieții
Virgil Carianopol
Nu ți-am spus până acuma viață
Ce de mult, de când mă știu, tot vreau.
N-am putut cu tine până astăzi
Un pahar de liniște să beau.
Ședea de-o parte, nefirească tare,
În fața ștearsă-a negrului pian,
Cu ochii clari, dar totuși fără soare
Și orice gest atât de diafan.
Mișcându-se era numai sfială
Iar când ședea de inimă aproape
Își ținea strânse degetele-n poale
Ca niște păsări, parcă, să nu-i scape.
Pornind să cânte, degetele-i fine
Ca o furtună peste tot fugeau
Iar clapele pianului, divine,
Naintea lor grăbite-ngenunchiau.
S-amestecau privighetori cu cintezi,
Canari cu ciocârlii zburau cântând,
Ca-ntr-o pădure-acordurile limpezi
Zburau prin sală-n voia lor zburând.
Simțeai înalturi, zbuciume, văpaie,
Ceva adânc se așeza-n frământ
Iar notele, ca niște evantaie,
Dădeau răcoare, adiind din cânt.
Și când sfârșea-n aplauzele toate
Ea-n alte părți se apleca de vis
Iar pleoapele îi tremurau ciudate
Ca o perdea, pusă-ntr-un geam deschis.
(din volumul Scară la cer, Ed. Minerva 1983)
