26 Moartea lupului
                                      Alfred De Vigny

I
Sus, peste luna-n flăcări, nori grei își grăbeau drumul
Așa cum din incendii aleargă-n slavă fumul,
Și codrii erau negri, și-adânci în depărtări.
Mergeam tăcuți prin iarba jilavelor cărări,
Prin bălăria deasă și spinii-nalți și goi,
Când, de sub brazii-asemeni cu cei din Lande, noi
Zărirăm urma slabă a unor gheare mari
Lăsate-n hăituire de niște lupi hoinari.
Ne-am reținut suflarea ca liniște să fie
Și pașii-ntrerupându-i. – Nici codru, nici câmpie
Nu suspinau în aer; ci, sus, pe-un stâlp stingher
O jalnică sfârlează țipa prelung spre cer;
Căci vântu-urcat deasupra lumeștilor hotare,
Mai atingea cu talpa vechi turnuri solitare,
Iar jos, în văi, stejarii, plecându-se pe stânci,
Păreau că dorm pe coate în liniștile-adânci.
Nici un fior, când capul plecându-și-l ades
Hăitașul cel mai vârstnic, pe urme-ncet purces,
A cercetat nisipul, culcându-se; curând,
El, care niciodată nu a dat greș vânând,
Ne-a spus părerea-n șoaptă că semnele din tină
Vesteau grozave gheare și-ascunsa vizuină
A lupilor pereche și-a celor doi pui mici.
Ne-am scos din cingătoare cuțitele aici,
Și ascunzând puști lucii cu sclipătul de moarte
Pas după pas pornirăm dând crengile deoparte.
Trei dintre noi se-opriră și vrând ca ei să știu
Zăresc doi ochi deodată aprinși ca focul viu,
Și văd și patru forme ușoare și mlădii,
Ce dănțuiau sub lună, acolo,-n bălării,
Așa cum zburdă veseli, în orice dimineață
Ogarii, când stăpânul li se ivește-n față.
Erau la chip asemeni și-n joc la fel erau;
Dar în tăcere puii de lup se zbenguiau,
Știind că, treaz aproape, și numai la doi pași
Doarme-ntre ziduri omul, cumplitul lor vrășmaș.
Stătea-n picioare tatăl și, lângă un copac,
Lupoaica* împietrită părea statuia-n veac
Ce-o adorau romanii; crescând sub coapsa ei
Pe Romulus și Remus**, străvechii semizei.
Pe labe-ntinse lupul se-așează și, cârlige
Crispatele lui gheare jos, în nisip, le-nfige.
Pierdut se socotește,-ncolțit cum nu gândise,
Retragerea-i tăiată, potecile închise;
Atunci a prins puternic, cu gura-nflăcărată
Pe cel mai ager câine de calda beregată,
Și nu vrea să-i dea drumul din fălcile-i de-oțel,
Deși potop de gloanțe treceau ca-n ciur prin el,
Deși ca niște clește, cuțite de văpaie
Se-ncrucișau, intrându-i adânc în măruntaie,
Decât în clipa-n care dulăul sugrumat,
De mult timp mort îi cade sub labe sfâșiat.
Abia atunci îl lasă și ne privește lupul.
Până-n prăsele-nfipte cuțitele-n tot trupul
Îl țintuiau în iarba scăldată-n al său sânge;
Puști l-împresoară-acolo și-n cerc sinistru-l strânge.
El tot ne mai privește și somnul morții-l fură,
Lingându-și negrul sânge ce-i înflorea pe gură,
Și, fără să încerce de loc a ști cum piere,
El ochii mari și-nchide și moare în tăcere.

II
Cu fruntea sprijinită de armă, mohorât,
M-am cufundat în gânduri și nu m-am hotărât
Să-i urmăresc lupoaica și pe lupanii lui,
Ce, să-l aștepte vrură; de n-ar fi avut pui,
Vădana sa frumoasă, în cruntă disperare
L-ar fi urmat, firește, în marea încercare;
Era de datoria acestei biete mame
Să-i scape, să-i învețe, să sufere de foame,
Ferindu-i și de legea nedreaptă din orașe,
Când omul se slujește de animale lașe***,
Ce-alungă-aici, ca tihna să-i pună căpătâi,
Pe cei ce stânci și codrii le-au răspândit întâi.

III
Vai! mă gândeam, cu toate că omul e un nume,
Mi-e uneori rușine ce slabi suntem în lume!
Cum să ieșim din viață și chinurile sale,
Voi singure știți taina, sublime animale!
Când vezi ce-a fost în viață și cât în urmă-apune,
Tăcerea doar e mare; tot restu-i slăbiciune,
– Te-am înțeles prea bine, sălbatic călător,
Privirea ta din urmă o simt ca un fior!
Spunea: ,,De poți fă totul ca sufletul s-ajungă
Prin viață, cu silință și cugetare lungă,
Pân-la înalta treaptă de stoică mândrie
Unde, născut în codri, să urc mi-a fost dat mie.
Gemi, plângi, te rogi, e-aceeași eternă lașitate.
Energie du-ți într-una povara vieții-n spate.
Pe drumul unde soarta te cheamă-adeseori,
Apòi ca mine rabdă și fără-o vorbă mori****.

 

 

Scrisă în castelul M***, 1843

(din volumul Versuri alese, traducere, note și îngrijire de ediție de Ionel Marinescu, Ed. Tineretului, 1968)

*Aluzie la lupoaica romană care era totuși din bronz și nu de marmură. Ea se află în prezent la muzeul din Capitoliu și are unul din picioarele din urmă lovit de fulger.

**Romulus și Remus: legenda spune că cei doi frați au fost alăptați de o lupoaică. Pântecul păros al lupoaicei din Capitoliu acoperă în adevăr doi copii care sug, dar micuții au fost adăugați mai târziu de sculptorul Pollainolo.

***Animale lașe: aceștia sunt câinii care și-au trădat frații din pădure: (Ca în Lupul și câinele de La Fontaine).

****Stoicismul, doctrină inventată de Zenon (pe la anul 300 îdC) recomanda fermitatea în fața nenorocirilor vieții.