Poemul zilei(191)
Mărul
Paul van Ostaijen
Când ochii-mi au privit fructul rotund
și când au înțeles mărul așa cum era el cu adevărat prezent,
fructul îmi zise: în livada adesea părăsită, e un lucru din trecut,
care abia acum poate fi înțeles ca dumnezeiește de frumos,
pentru că nici o renaștere nu poate fi legată de această amintire.
Iar imaginea se desenă mai precis,
când am simțit mărul în mâinile mele,
câci și ele își aminteau de aceeași răcoare proaspătă,
și apoi: asta trebuie să fie chiar o amintire a bucuriei.
Dar numai când dinții mei au găsit
rana rotundă în măr,
imaginea
s-a însuflețit.
Oh, livada răspândind miresme și pacea animalelor,
ceața de dimineață împrăștiindu-se în toate părțile
și cei doi puști tremurând pentru o clipă.
Iar atunci drumul peste pajiștea umedă, spre măr,
din a cărei bogată încărcătură căzu, alene, un fruct
pe pământ. Apoi mângâierea mărului
în cupa celor două mâini mici,
și-apoi, în fruct, dinții,
și în gură: belșugul fericirii unui sfârșit de vară.
Clătinatul dinților, uitat însă într-o nouă posedare a fructului:
lărgirea rănii.
Livada profund însuflețită,
orice iubire, pasiune cuprinsă într-o bombă,
înainte ca neagra moarte
să-și strângă șuruburile pe gâtul vieții:
mai lividă devine extrema albeață a tot ceea ce este.
Cânt de mare bucurie a maturității. Iubire de Pământ,
grație inconștientei iubiri de care-s cuprinși copiii;
copiii vă vor iubi când vor fi adunat merele atâtor ani.
Atunci când vor mângâia un nou fruct,
vor da acelei clipe tot atâta iubire
cât au primit odinioară de la măr,
căci iubirea este o gaură mare care vrea să sărute.
Și mușcătura din măr va face din gura lor
gura unui copil tremurând de răcoarea fructului
și puternică în prezent de la frigul de odinioară,
în vântul tomnatic, de neuitat.
10 Octombrie 1917
(din volumul Semnalul – Het Signaal, traducere din neerlandeză de Doina Ioanid & Jan H. Mysjkin, Casa de Editură Max Blecher, 2018)
