Poemul zilei(172)
Poem de dragoste
Mariana Marin
– Am căpătat o uriașă forță de convingere.
Vechea fustă înflorată roșește în camere albe și verzi
iar eu îmbătrânesc într-o palidă furie...
Încerc o construcție sensibilă în fața oglinzii.
Vai, de șapte zile vorbesc în fața oglinzii.
De șapte zile stau vopsită ca o mireasă și vorbesc
în fața oglinzii:
,, He-hei, cetățeni al Castaliei!
Am îmbătrânit fără să știm mai nimic
despre corăbiile în care bunul dumnezeu
ne-a numărat oasele
– și parcă tot mai puține!
He-hei, cetățeni!
Am îmbătrânit ca niște proști!
Pielea măgarului este scumpă
și a leopardului nu are căutare.
Uite eu: femeie tânără!
Eu am o rotulă frumoasă
Și dinții mei albi nu se mai satură privind-o!
Dar creierul meu frumos!
I-ați cercetat îndeaproape învelișul
și în adorație (se știe) nu poți rămâne multă vreme”.
he-hei, cetățeni...
De șapte zile în provincie miezul nopții
mă ademenște cu sângele tău proaspăt.
,,Noi care nimic nu am avut îi vom învăța liniștea”, spuneai.
Noi le vom rupe oasele cu o singurătate feroce.
Le vom aminti de cântecul orb pe care l-au îmbrățișat papagalii.
,,Noi care nimic n-am avut...”
De șapte zile oglinzile plâng în fața lumii în iarnă;
papagalii își fac cuib în vorbele mele nepământene;
gura ta albă se măsoară cu mine
iar eu îmbătrânesc într-o palidă furie...
Desigur, căpătasem o uriașă forță de convingere.
(Cumplită anestezie la mătăsuri japoneze!)
Albeam în fața oglinzii, întindeam o mână,
vorbeam un cuvânt, respiram...
– Ca o epocă blândă,
ghemuită în raftul de sus al bibliotecii, spuneai.
O noapte tot mai cețoasă.
Un pământ tot mai întunecat.
O femeie tot mai aproape de sine.
(din volumul Un război de o sută de ani, Editura Albatros, 1981)
