Șanțul lunecos al echilibrului

                                                      Dora Pavel
 

1
despre tupul meu s-a scris de rău
ca despre o rară nepotrivire de gusturi
s-a scris în culori
între dinții de staniol ai ploii
peste corul trecătorilor – generoasă caravană 
multiplicată dezordinii
s-a scris cu o revoltă biblică zi și noapte s-a scris
cu nesiguranță prefăcută
cu mâna mea pe sub mâna mea s-a scris despre trupul meu
gata să se confunde cu ultimele lampadare stinse
la nivelul cuvântului

2
până și cei mai puțini sentimentali orbi
îmi strigau cu o grea presimțire în fața parabolei:
atenție la venin
plămada șarpelui 
pielea repetabilă a materiei
(o, eu visam că îmbătrânesc în zdrențele unui poem
dat dispărut
și care nu are măcar o fărâmă de carne în trup...)

3
,,înapoiați-mi trupul! nu-l pot lăsa să plece de la mine
așa oricum
tocmai într-o împrejurare ca aceasta când
în mod firesc un alfabet – o veche cunoștință –
și-a anunțat sosirea
un alfabet care întotdeauna a avut darul de a declanșa
buna dispoziție în jurul memoriei încărcate cu bunătăți
înapoiați-mi trupul!
nu pot să-l mai las de la mine!”
absurd delirul propozițiilor mele
până la epuizarea 
rafturilor remușcării
absurdă numărătoarea nostalgic-exactă
a după-amiezelor cu capul răsturnat peste speteaza scaunului
în balansoarul inconștient al copilăriei

4
neîndoielnic închipuirea mea este iarăși
zădărnicită de intenții
nu vă speriați
sunt tot așa de nerecunoscut și acum
când mă ridic de jos
din șanțul lunecos al echilibrului
((o, eu visam că îmbătrânesc în zdrențele unui poem
dat dispărut
și care nu are măcar o fărâmă de carne în trup
măcar o fărâmă de carne în trup...)

 

(din volumul Narațiuni întâmplătoare. Editura Dacia Cluj-Napoca, 1989)