Turcul Yusuf Dikeç a împuşcat anormalitatea în cap, iar Nole i-a dat o rachetă după ceafă(2268)
După ce s-a terminat festivitatea de deschidere a Jocurilor Olimpice de anul acesta, după ce am văzut cu consternare cum a fost transformată într-o paradă LGBT+, după ce s-a terminat defilarea pe Sena a carelor alegorice cu homosexuali, transgenderi şi alte specii anormale, am fost convins că odată cu începerea competiţiei propriu-zise, lucrurile vor intra în normal.
Nu au ce căuta pe terenul de sport tot felul de travestiţi, de vopsiţi în albastru, de dezbrăcaţi. Competiţia sportivă este una acerbă, în care confruntarea este dusă dincolo de limitele omeneşti, de către competitori care s-au pregătit o viaţă pentru asta.
Mai pe scurt, am fost convins că festivitatea de deschidere, cea în care s-a caricaturizat inclusiv „Cina cea de taină”, nu are nicio legătură cu confruntarea sportivă. Cu ceea ce va urma după ea în zilele Olimpiadei.
Mă bazam nu numai pe normalitatea sportivilor veniţi aici de pe toată planeta să câştige laurii olimpici, ci şi pe faptul că nu departe de locul unde se desfăşurase acea ciudată festivitate de deschidere locuise Pierre de Coubertin, fondatorul JO moderne. Cel care a şi desenat şi apoi promovat simbolurile olimpice, cele cinci cercuri reprezentând cele cinci continente, dar şi principiile olimpice. Principii ale normalităţii şi moralei.
Am văzut primele plicuri cu însemnele olimpice pe care le-a expediat Pierre de Coubertin. Am văzut şi numeroase fotografii cu el. De fiecare dată era îmbrăcat impecabil, de la costum, până la batista din piept. Nu l-am văzut niciodată în fustă, sau vopsit în albastru pe corp.
Acum, după mai bine de o săptămână de la începerea întrecerilor, trebuie să recunosc faptul că m-am înşelat.
Anormalitatea s-a perpetuat şi după festivitatea de deschidere. Dileala cu încălzirea planetei a făcut ravagii prin satul olimpic. Camerele sportivilor nu sunt prevăzute cu aer condiţionat, ca să se economisească energia electrică, a cărei producere încălzeşte planeta. Paturile în care dorm competitorii sunt dintr-un fel de hârtie, adică din materiale reciclabile, să nu epuizăm resursele Terrei. Închipuiţi-vă cam cum doarme un poloist, lung de peste doi metri şi cântărind peste 140 de kilograme, în pătuţul de hârtie reciclabilă.
Nici la cantină lucrurile nu stau mai bine. Carnea de pui este raţionalizată, ca la noi pe vremea lui Ceauşescu, pentru că sportivii, care depun eforturi uriaşe, cu mare consum de energie, ar fi bine să se cam dezveţe de carne. Să alerge suta de metri plat sub 10 secunde, mâncând două salate, maxim. Şi, poate, câţiva viermi sau lăcuste crocante. Despre carnea de vită nu mai vorbim. Aproape că nu există, pentru că vacile se băşesc foarte poluant, de-şi strânge planeta nasul cu două degete, iar coastele de miel nu se dau decât câte două de persoană, că sunt grele la digestie şi pot produce şi ele gaze la sportivi, şi în timpul efortului este posibil ca nici ei să nu se mai poată ţine şi să tragă câte o băşină poluantă.
Părea că această olimpiadă va rămâne în istorie drept triumful anormalităţii, impusă unor oameni normali. Impusă planetei. Pentru că Jocurile Olimpice nu sunt proprietatea Franţei, chiar dacă fondatorul celor moderne este francez, ci proprietatea întregii lumi.
Şi a venit ziua când totul a explodat. Când anormalitatea care triumfa, a căzut lată, împuşcată direct în cap.
Turcul Yusuf Dikeç, trecut de prima tinereţe, 51 de ani, fost jandarm, concurent la proba de tir cu pistol cu aer comprimat, probă la care în sală, în afară de concurenţi, antrenori şi oficiali, mai erau şi câţiva spectatori, îmbrăcat lejer într-un tricou normal, cu o pereche de pantaloni simpli şi pantofi sport în picioare, a băgat o mână în buzunar iar cu cealaltă a tras cu pistolul. Pentru cum a tras în ţintă, a câştigat medalia de argint.
Pentru simplitatea lui, a devenit un simbol al revoltei normalităţii împotriva anormalităţii agresive. După concurs, turcul a afişat pe o reţea de socializare un mesaj în care îi mulţumea lui Allah că l-a ajutat să câştige (deci este credincios) şi că se bucură că a făcut onoare ţării lui (deci, este şi patriot).
Şi atunci a explodat Internetul. Bubuia, printre care alegorice cu homosexuali şi transgenderi, normalitatea acestei planete. În sală, pistolul lui Yusuf Dikeç a făcut de câteva ori „plici”, că e cu aer comprimat. Pe reţelele de socializare, a bubuit mai ceva decât rachetele din Ucraina, transformându-l în simbolul celor mulţi şi normali. Peste un miliard de accesări. Sute de milioane de mesaje. Planeta normală se revolta împotriva a ceea ce văzuse până atunci.
Şi a venit ziua decisivă. Novak Đoković le-a dat dezaxaţilor o rachetă după ceafă, de i-a sărit barba portocalie ăluia de se lăbărţa pe carul alegoric cu corpul vopsit în albastru şi andrelele din capul burduhănoasei care îl păzea.
Nole, nevaccinat, a luat medalia de aur. Singura care îi lipsea din palmaresul fabulos. Şi din nou, Internetul a explodat. Nole, unul dintre simbolurile antivaccinismului în perioada pandemiei, i-a bătut la ei acasă, de-or să plângă cu sughiţuri, să le tremure panglicuţele roz de prin păr şi de pe unde le-or mai avea atârnate.
Şi cred că până la urmă, această ediţie, care risca să rămână în istorie drept Olimpiada anormalităţii, va rămâne ca Olimpiada triumfului normalităţii asupra dezaxaţilor.