Astăzi, în timp ce îmi savuram, pe fugă, cafeaua luată de la Coretto în drum spre muncă, mă întrebam când a ajuns cafeaua în Dobrogea și, mai ales, cine erau cei care o preparau și o vindeau aici?

Desigur, astăzi vedem peste tot denumiri inspirate din Italia, Viena sau vechile cafenele europene. Cafeaua pare aproape inseparabilă de imaginea orașelor europene.

Dar, căutând prin documente, am descoperit ceva care m-a surprins.

Cafeaua făcea parte din viața Dobrogei cu mult înainte ca ea să devină parte din cultura cafenelelor multora dintre marile orașe ale Europei.

 

Ca să înțelegem povestea cafelei, trebuie să mergem acolo unde începe povestea ei. Boabele de cafea au ajuns din Africa de Est în Yemen, peste Marea Roșie. În Yemen, cafeaua era cunoscută sub numele de qahwa, iar qahwat al-bun poate fi tradus prin „vinul boabelor”1. Sufiții au descoperit rapid că băutura îi ajuta să rămână treji în timpul exercițiilor devoționale nocturne.2

Și, bineînțeles, o băutură care te ajuta să faci nopți albe, lucru care, să fim sinceri, este valabil și astăzi, nu avea cum să scape de controverse. Au existat perioade în care cafeaua a fost considerată haram, tocmai din cauza efectelor sale asupra minții și a stării de veghe.3

Deoarece exista riscul ca boabele proaspete să fie plantate în altă parte, yemeniții, pentru a-și păstra monopolul asupra cafelei, au început să le prăjească înainte de export, dezvoltând totodată tehnicile de preparare care aveau să ducă la cafeaua pe care o cunoaștem astăzi.4

Tradiția îl leagă aici pe Özdemir Pașa, guvernatorul otoman al Yemenului, de aducerea cafelei la Istanbul, în jurul anului 1543, în timpul domniei lui Sultan Süleyman.5 Iar Süleyman pare să fi fost un mare admirator al ei. Și, până la urmă, atunci când ceva îi place sultanului, devine mai greu să spui că este haram. 

În 1554, Peçevî consemnează apariția primelor kahvehane (cafenele) cunoscute din Istanbul. La Tahtakale, Hakem din Alep și Şems din Damasc au început să vândă cafea, iar localurile lor au devenit rapid locuri de întâlnire pentru zeci de oameni, unde se citeau cărți, se juca șah sau table și se vorbea despre poezie și literatură.6

Dar aici apare întrebarea care m-a făcut să caut mai departe: cât de repede a ajuns cafeaua și în Dobrogea? 

Un prim indiciu apare în registrele fiscale otomane de la începutul secolului al XVII-lea. În anul 1614, într-un registru al Başmukataa Kalemi, apare explicit categoria „Rüsûm-ı kahve”, adică taxele percepute asupra cafelei. În același registru sunt administrate și veniturile unor porturi de la Dunărea de Jos și Marea Neagră, printre care Silistra, Hârșova, Isaccea, Tulcea, Köstence, actuala Constanța, și Mangalia.7 Nu putem afirma deocamdată că taxa pe cafea era percepută direct în aceste porturi, dar documentul arată că ele făceau parte din aceeași rețea fiscală și comercială otomană în care cafeaua era deja o marfă taxată.

Prima dovadă directă a cafenelelor în Dobrogea pe care am putut să o identific apare însă în relatarea marelui călător otoman Evliyâ Çelebi.

În primăvara anului 1652, Evliyâ ajunge la Mangalia și găsește aici șapte cafenele. Continuându-și călătoria prin Dobrogea, consemnează la Babadag alte opt cafenele. La sfârșitul lunii noiembrie 1652, în drumul de întoarcere, la Karasu, actuala Medgidia, găsește încă două cafenele. Pentru Ester, literatura de specialitate menționează de asemenea existența mai multor cafenele, fără a oferi însă un număr exact.8

Astfel, numai pentru localitățile în care Evliyâ oferă cifre precise în 1652 avem deja cel puțin 17 cafenele în trei orașe dobrogene, la care se adaugă cele, necuantificate, din Ester.

Comparația cu marile capitale europene este interesantă. Tot în 1652, la Londra se deschidea prima cafenea a orașului, cea a negustorului levantin Daniel Edwards, administrată de servitorul său grec, Pasqua Rosee.9 La Paris, prima cafenea de succes avea să fie deschisă abia în 1672 de un armean cunoscut sub numele de Pascal.10 Iar la Viena, în 1685, negustorul armean Johannes Deodat (Diodato) primea primul privilegiu pentru servirea publică a cafelei și deschidea prima cafenea vieneză.11

Cu alte cuvinte, când Londra își deschidea prima cafenea, Evliyâ găsea deja cel puțin 17 cafenele în numai trei orașe dobrogene.

Cinci ani mai târziu, în 1657, Evliyâ ne oferă o imagine și mai concretă. La Hârșova, în timpul reorganizării cetății, într-o singură săptămână sunt ridicate 110 mici prăvălii și o cafenea chiar în fața porții care dădea spre Dunăre.12 Cafeneaua apare astfel integrată direct în viața comercială a portului dunărean.

Iar în 1672 documentele ne permit chiar să aflăm cât costa cafeaua în Dobrogea. În timpul campaniei de la Kamaniçe a sultanului Mehmed IV, la Isaccea o oca de cafea se vindea cu 300 de akçe13, echivalentul aproximativ al unui ducat venețian de aur, adică în jur de 500$ la valoarea actuală a aurului.*

Dar cafeneaua dobrogeană nu era doar un loc în care se bea cafea. Ca și în alte părți ale lumii otomane, ea era și un spațiu de întâlnire, conversație și divertisment. Urmele acestei funcții culturale se păstrează până târziu. Pentru Constanța de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui următor sunt documentate spectacole populare în limbile turcă, greacă și armeană, jucate inclusiv în grădinile cafenelelor.14

Iar aici revenim la întrebarea de la început: cine erau cafegiii din Dobrogea?

Un răspuns interesant apare în registrele fiscale otomane de la mijlocul secolului al XIX-lea. La Tulcea, în mahalaua armenească a orașului, printre meseriile locuitorilor este consemnată explicit și cea de kahveci, cafegiu.15 În același oraș apar cafegii și proprietari de cafenele și în mahalalele musulmane, semn că această ocupație era deja bine integrată în economia urbană.

Și Tulcea nu este singurul exemplu. La Măcin, registrele de temettuat din 1845 consemnează, în cadrul comunității rome, existența unui kahveci. Documentele disting aici 19 gospodării rome musulmane și șapte nemusulmane, iar printre ocupațiile înregistrate apare și cea de cafegiu.16

Așadar, cafegiii Dobrogei nu aparțineau unei singure comunități. Îi întâlnim în mahalalele musulmane, printre armenii Tulcei și chiar în comunitatea romă din Măcin. Cafeaua ajunsese în Dobrogea prin rețelele lumii otomane, dar cafeneaua devenise, în timp, un spațiu comun al unei regiuni în care oameni de limbi, religii și etnii diferite trăiau unii lângă alții.

Parcă este mai dulce cafeaua atunci când știi că, în Dobrogea, o bem de peste trei secole și jumătate și că povestea ei s-a scris aici, la aceeași masă, între oameni de etnii diferite. Dar povestea nu se încheie aici. Poate că, într-o zi, vom vorbi și despre felul în care am învățat să o bem, de la Mihrimah Sultan, fiica lui Süleyman Magnificul, despre care tradiția spune că ar fi cerut cafeaua cu lapte pentru a-i domoli amărăciunea, până la Alexandru Marghiloman, politicianul român al cărui nume a rămas legat de cafeaua întărită cu puțin rom sau coniac. Până atunci, eu unul cred că următoarea cafea pe care o bei va avea un gust puțin diferit.