Introducere

Istoriografia, în sensul de bază al cuvântului, este un produs al Greciei antice, practicat nu de funcționari, ci de o intelectualitate liberă. Dezvoltarea ei este strâns înrudită cu cea a literaturii și a filosofiei. Articolul de față prezintă mai întâi condițiile în care a apărut scrierea istoriei în lumea greacă, apoi principalele etape ale evoluției ei, de la Hesiod și logografi până la epoca imperială, și se oprește asupra autorilor care au marcat disciplina.

Contextul nașterii istoriografiei

În Grecia predominau statele-cetăți, spre deosebire de Orient. Dezbaterile din agora, prin varietatea lor și prin relativa libertate în care se desfășurau, au stimulat nu doar gândirea politică, ci și dezvoltarea generală a spiritului grec. Ele au încurajat și preocuparea pentru istorie, deoarece, în discutarea unei probleme contemporane, apelul la trecut era adesea indispensabil pentru a argumenta o hotărâre. Nașterea istoriografiei elene trebuie așadar raportată la efervescența culturală a Greciei antice.

Hesiod: primele încercări de explicare a trecutului

Prima încercare destul de sistematică de a explica, pornind de la mitologie, originea omenirii și fazele evoluției ei îi aparține lui Hesiod, autorul Teogoniei (Originea zeilor) și al poemului Munci și zile. În Teogonia, el începe cu mitul creării lumii și continuă cu istoria generațiilor succesive de zei, înfățișați într-o lumină mai arhaică decât la Homer. În Munci și zile, Hesiod încearcă să lege trecutul de prezent printr-o tratare cronologică ale cărei trepte sunt generațiile. El dezvoltă ideea unei evoluții descendente a omenirii, sugerată de simbolizarea vârstelor ei prin metale: aurul, argintul, bronzul și fierul. În epoca de aur, oamenii au trăit fericiți, apoi urmează vârstele de argint și de bronz, iar între bronz și fier Hesiod intercalează epoca eroilor, singura care nu înseamnă o scădere de valoare. Mitul lui Prometeu, care a furat focul pentru oameni, apare separat și explică de ce viața lor a devenit grea.

Logografii

Preocupările pentru trecut s-au amplificat în secolul al VI-lea î.Hr., în orașele din Ionia, unde a apărut o bogată literatură istorico-geografică, ilustrată de logografi, scriitori în proză. Aceștia nu sunt încă istorici în sens propriu: ei oscilează între poezia epică și noul spirit filosofic, între mitologie și realitate, iar scrierile lor au un caracter mixt, contradictoriu. Contribuie la aceasta și alegerea frecventă a unor subiecte din trecutul îndepărtat, precum genealogiile familiilor nobile, care începeau de obicei cu zeii, sau legendele despre întemeierea orașelor.

Meritele logografilor în pregătirea terenului pentru istoriografie sunt totuși incontestabile:

  • au depus un efort considerabil de documentare, folosind constatarea la fața locului (autopsia);

  • culegerea unui material eterogen a dus la primele încercări critice;

  • nu s-au ocupat doar de cetățile grecești, ci și de alte populații și state, ceea ce le-a lărgit orizontul și a adus, pentru prima dată, considerații despre structura politică a statelor orientale în raport cu polisurile grecești, deci și metoda comparativă;

  • au urmărit nu doar informarea și aflarea adevărului, ci și eternizarea faptelor mărețe ale trecutului, într-o formă influențată de epopee, dar uneori și cu un început de stil științific.

Cei mai importanți dintre ei sunt Hecateu din Milet și Hellanicos din Mitilene.

Hecateu a fost om politic și cărturar și a trăit în a doua jumătate a secolului al VI-lea și la începutul secolului al V-lea î.Hr. A călătorit mult și s-a preocupat de aspecte esențiale ale cercetării trecutului, urmărind să stabilească o cronologie mai riguroasă a timpurilor legendare. Numele său este legat de prima subliniere a necesității criticii istorice, formulată chiar la începutul Genealogiilor. El a adoptat principiul verosimilității, în limitele credințelor vremii: nu neagă existența lui Cerber la intrarea Infernului, dar consideră că acesta nu poate fi un câine cu trei capete, ci un șarpe veninos.

Hellanicos a contribuit la dezvoltarea erudiției. Lui îi aparține prima încercare cunoscută de a alcătui un tablou cronologic al tuturor evenimentelor cunoscute din jumătatea de mileniu care despărțea războiul troian de vremea sa, în raport cu ciclul anilor astronomici, având ca axă de referință lista preotesei sanctuarului Herei din Argos. El este autorul primei monografii erudite, o istorie a Atenei (Atthis), precum și al unor scrieri despre Eolia și Arcadia sau despre popoare străine, cum ar fi perșii și sciții.

Secolul al V-lea î.Hr.: istoriografia devine disciplină de sine stătătoare

Pregătită de realizările logografilor, istoriografia s-a impus ca disciplină autonomă în secolul al V-lea î.Hr., cunoscut drept „Secolul lui Pericle”, perioada de maximă afirmare a societății elene. În Atena și în alte state grecești s-a impus democrația, formă de organizare superioară celor din alte regiuni, care a permis o adevărată efervescență spirituală. Atunci au apărut tragediile lui Sofocle și Euripide și comediile lui Aristofan, Fidias și-a creat operele remarcabile, filosofia a înregistrat progrese importante datorate sofiștilor și adversarului lor, Socrate, iar Hippocrat a pus bazele medicinii raționale.

O asemenea atmosferă trebuia să se răsfrângă pozitiv și asupra felului în care era cunoscut trecutul. Un rol deosebit au avut și marile evenimente politice ale secolului. Mai întâi, războaiele medice, considerate multă vreme de eleni cel mai important eveniment al istoriei universale, cu un ecou cu atât mai puternic cu cât forțele erau inegale, iar victoria s-a obținut în condiții dramatice. Apoi, războiul peloponeziac, care a produs o impresie la fel de puternică, întrucât s-a purtat între cetăți grecești și a avut consecințe importante pentru dezvoltarea lor ulterioară și pentru raportul de forțe dintre ele.

Herodot

Herodot din Halicarnas (n. cca 485 – m. cca 420 î.Hr.) este considerat întemeietorul istoriografiei, „părintele istoriei”, după aprecierea lui Cicero. Opera sa, Istorii, este una de pionierat, care a indicat direcțiile principale ale noii discipline și a pus bazele unor tradiții dezvoltate ulterior.

Implicat de timpuriu în evenimentele politice din Halicarnas, Herodot a fost nevoit să-și părăsească cetatea natală. A călătorit în Egipt, Siria, Babilon și nordul Mării Negre, apoi s-a stabilit multă vreme la Atena și a participat, în jurul anilor 444–443 î.Hr., la întemeierea coloniei grecești Thourioi din Italia, pe locul fostei cetăți Sybaris, unde probabil a rămas până la sfârșitul vieții. Călătoriile i-au oferit prilejul de a observa realitățile altor regiuni și de a discuta cu învățații locali. Deosebit de importantă a fost șederea la Atena, în a cărei viață culturală s-a integrat: a intrat în contact cu filosofia sofistă, a făcut parte din anturajul lui Pericle, a devenit prieten cu Sofocle și a primit recompense oficiale pentru lecturile publice din Istorii.

Contactul cu spiritul atenian explică prezența unor încercări de explicare rațională în opera sa. În același timp, Herodot rămâne tributar logografilor, de la care preia modul de expunere și interesul pentru descrierile geografice. Scopul lucrării este formulat chiar de la început: Herodot înfățișează rezultatele cercetării sale pentru ca faptele oamenilor să nu fie uitate cu trecerea vremii, pentru ca isprăvile mari și minunate ale grecilor și ale barbarilor să nu-și piardă faima și pentru a arăta din ce pricină s-au războit între ei.

Lucrarea începe cu primele contacte ale grecilor cu perșii, istoria lui Cresus și situația Greciei în secolul al VI-lea. Urmează istoria creșterii puterii persane, întreruptă de numeroase digresiuni despre Ecbatana, cetățile grecești din Asia, Libia, Tracia și Sciția; cea mai lungă este cea despre Egipt, prilejuită de expunerea cuceririi lui de către Cambise. Ultima parte, circa jumătate din text, este consacrată campaniilor persane împotriva Greciei europene, ale căror momente principale sunt expuse amplu și dramatic.

Prin vastitatea operei, Herodot îi depășește evident pe logografi, iar informația sa este mai variată și mai sigură. Printre izvoare se numără scrierile logografilor, poezia epică, însemnările despre oracole, documente oficiale, unele inscripții, mărturiile martorilor oculari și informațiile culese în călătorii. Se observă și o primă tendință spre obiectivitate: își critică predecesorii și creează astfel o tradiție a cercetării istorice, care, prin caracterul ei de permanentă perfectibilitate, preia critic realizările anterioare. La Herodot, critica nu este însă constantă și uneori lipsește cu totul, ceea ce se leagă de incapacitatea lui de a se desprinde complet de mitografie. El își propune să expună conflictul dintre greci și barbari și să-i explice cauza, sesizând totodată transformările prin care trec diferitele societăți.

Atitudinea față de subiect s-a reflectat și în stil. Deși provenea dintr-o cetate cu influențe dorice, el a folosit dialectul ionic, devenit limba prozei științifice, dar stilul rămâne apropiat de cel literar: Istoriile câștigă în savoare, dar pierd în rigurozitate. Imposibilitatea de a despărți complet istoria de literatură pare să-l fi determinat pe Tucidide să-l includă printre logografi. Opera lui Herodot a fost bine cunoscută începând din Renaștere, iar limitele ei sunt evidente, dar rezultă nu doar din condițiile în care a fost scrisă, ci și din condiția inerentă a unui deschizător de drumuri.

Tucidide

În mare parte, aceste limite au fost depășite de urmașul său imediat, Tucidide. Deși diferența de vârstă dintre ei este de numai 20–25 de ani, operele lor par produsul a două epoci diferite. Războiul peloponeziac poate fi considerat apogeul istoriografiei antice.

Tucidide s-a născut în jurul anului 460 î.Hr. într-o mare familie ateniană, din care făceau parte Miltiade, învingătorul de la Maraton, și Cimon. Tatăl său, Oloros, pare să se tragă din regii traci și deținea o avere importantă. Mediul familial era așadar propice cultivării marilor fapte ale trecutului, iar tânărul a beneficiat de climatul intelectual al Atenei în perioada ei de maximă înflorire. A asistat la marele conflict și a participat activ la el. Ales strateg în 424 î.Hr., a fost învins de spartanul Brasidas și, în urma acestui eșec, exilat în Tracia. Anii de exil, favorabili cercetării și meditației, i-au fost consacrați redactării operei, rămase neterminate: expunerea se oprește la anul 411 î.Hr., întrucât, întors la Atena în 404, a murit la scurtă vreme.

Așa cum arată și titlul, lucrarea este, într-o măsură mai mare decât Istoriile lui Herodot, o istorie contemporană. Impresionează încă de la început grija constantă pentru o metodă sigură de cercetare. Convins că aflarea adevărului este scopul principal al istoricului, Tucidide elimină tot ce nu poate fi dovedit prin mărturii sigure. El poate fi considerat întemeietorul criticii istorice, fiind primul care i-a schițat principiile: ținea seama de inexactitatea transmiterii informațiilor și de caracterul tendențios al mărturiilor contemporane. Și-a asigurat o documentație ampla și sigură, înlesnită de caracterul contemporan al subiectului: a folosit mărturii orale, a călătorit în locurile marilor evenimente, a utilizat documente pe care le-a redat, pentru autenticitate, în limba lor. A încercat, de asemenea, să obțină informații sigure despre trecut printr-o analiză critică a legendelor și a rămășițelor vechilor legi și obiceiuri.

Valoarea operei sporește prin tendința de a da explicații raționale evenimentelor. Ca ceilalți antici, el crede în destin și nu neglijează rolul întâmplării, dar distinge între cauzele și pretextele evenimentelor și consideră necesar să le studieze antecedentele înainte de expunerea propriu-zisă a conflictului. Atitudinea rațională și importanța acordată scrisului istoric se leagă și de grija pentru o expunere adecvată. Sub multiple aspecte, Tucidide este considerat „primul istoric filosof”.

Declinul din secolul al IV-lea î.Hr.: Xenofon și influența retoricii

După Tucidide, istoriografia elină cunoaște o perioadă de evidentă decădere, valabilă chiar pentru urmașul său direct, Xenofon. Atenian de origine (născut în 427–426 î.Hr.) și discipol al lui Socrate, el a dus o viață aventuroasă: s-a înrolat în armata de mercenari cu care Cirus cel Tânăr voia să-l înlăture de pe tronul Persiei pe fratele său Artaxerxes, a fost exilat din Atena, și-a petrecut o mare parte a vieții la Scillus, lângă Olimpia, pe o proprietate primită de la spartani, și a luat parte la diverse expediții, revenind în cetatea natală spre sfârșitul vieții (a murit după 354 î.Hr.).

Xenofon a scris mult și în genuri variate. În istoriografie și-a propus să-l continue pe Tucidide prin Elenicele, care expun evenimentele dintre anii 411 și 362 î.Hr. (bătălia de la Mantineea). Lucrarea este însă mult inferioară Războiului peloponeziac: informația este lacunară, expunerii îi lipsește unitatea, autorul nu face eforturi de a înțelege evenimentele, acordă multă importanță intervenției divinității și crede în vise și prevestiri. În plus, opera este tendențioasă, scrisă în mare parte pe poziții prospartane. În schimb, Xenofon are un evident talent de povestitor, pe care îl dovedește în Anabasis (Expediția celor zece mii). Scrisă de un participant care a avut un rol de prim plan în retragere, lucrarea relatează atrăgător expediția mercenarilor lui Cirus, înfrângerea lor și retragerea printre populații în majoritate dușmane. Anabasis inaugurează seria memoriilor istorice, gen care va înflori mai târziu, dar a cărui contribuție la dezvoltarea istoriografiei rămâne redusă.

Tendința istoriografiei de a se reduce la simpla narare a evenimentelor s-a reflectat în modul în care era privită de contemporani. Semnificativă este aprecierea lui Aristotel din Poetica (cap. IX): între istorie și poezie, deosebirea esențială nu ține de proză sau de versuri, ci de faptul că prima înfățișează fapte aievea întâmplate, iar cealaltă fapte care s-ar putea întâmpla. Filosoful nu sesizează exact raportul dintre general și particular, adică faptul că și în istorie generalul se clădește pe particular. Judecata sa pornește însă de la acea istoriografie care se limita la relatarea a ceea ce a făcut sau a pătimit Alcibiade. În Retorica, el revine și admite că faptele trecutului permit totuși generalizări. Prin studiile sale asupra constituțiilor, Aristotel a impulsionat, de altfel, lărgirea câmpului istoric.

O importanță deosebită pentru evoluția istoriografiei a avut retorica, sub influența lui Isocrate, întemeietorul unei școli de retorică de mare prestigiu, și a lui Aristotel. Istoricii acordă o atenție preponderentă formei, tendință facilitată de faptul că operele lor nu erau destinate lecturii individuale, ci erau citite în public, iar autorii căutau să facă impresie maximă asupra auditoriului. Istoria devine astfel elocventă, dar superficială, iar metodele riguroase de cercetare și încercările de explicare sunt în mare parte abandonate.

Perioada elenistică

Un anumit reviriment s-a constatat în epoca elenismului. Ridicarea Macedoniei, expedițiile lui Alexandru și formarea regatelor elenistice au dat istoriografiei dimensiuni noi, extinzând-o în timp și în spațiu. Theopomp a scris Istoria lui Filip, iar Eforos prima istorie universală; ambii, elevi ai lui Isocrate și activi în secolul al IV-lea î.Hr., anunță mai degrabă noile dimensiuni ale epocii decât aparțin propriu-zis elenismului. S-a dezvoltat și erudiția, datorită intensei vieți livrești din statele elenistice și contactului strâns cu tradițiile și monumentele culturale din Egipt, Mesopotamia, Iudeea și Fenicia.

Structura politică a statelor elenistice a avut însă și o consecință negativă. Istoricii nu mai dispun de libertatea de gândire din statul-cetate și își pun adesea talentul în slujba conducătorilor, ceea ce nu poate asigura o prezentare obiectivă a faptelor. Ei se limitează deseori la prelucrarea, după regulile retoricii, a unor scrieri mai vechi, fără temeiul solid al unei documentații precise, iar erudiții strâng și analizează izvoare fără a elabora sinteze pe baza lor. Ruptura dintre istorie și erudiție va persista multă vreme, până în perioada modernă a istoriografiei.

Polibiu

O excepție importantă o constituie opera lui Polibiu (cca 200–118 î.Hr.). Născut la Megalopolis într-o familie importantă, a participat de timpuriu la acțiunile Ligii ahaice, care încerca să salveze libertatea cetăților grecești, amenințată de creșterea puterii romane. După înfrângerea definitivă a Macedoniei (168 î.Hr.), romanii au început să se amestece direct în viața cetăților grecești și au luat un număr de ostateci, printre care și pe Polibiu. În ultima parte a vieții, împărțită între Grecia și Roma, a avut un rol influent printre compatrioți și l-a însoțit pe Scipio în campaniile de la Cartagina (146) și Numantia (133).

Polibiu a trăit astfel într-o perioadă favorabilă unei opere de mare valoare. Lupta pentru libertate a reînviat necesitatea unui ideal obștesc, iar ascensiunea rapidă a Romei și prăbușirea altor state cereau gânditorilor o explicație. Prin activitatea sa, se afla într-o situație privilegiată, cunoscând îndeaproape atât evoluția politică a cetăților grecești, cât și pe cea a Romei, ceea ce i-a oferit un orizont deosebit de larg. Principala sa scriere, Istorii, cuprinde evenimentele de la primul război punic până la supunerea definitivă a Cartaginei și a Greciei (264–146 î.Hr.). Lucrarea avea inițial 40 de cărți, dintre care s-au păstrat integral primele cinci, iar restul fragmentar.

Concepția sa despre istorie seamănă cu cea a lui Tucidide. Polibiu are o atitudine extrem de serioasă față de obiectul preocupărilor sale: principala condiție a istoricului este redarea adevărului, „lumina istoriei”. Este necesar să se cunoască cum, când și din ce cauză s-a produs un eveniment. Insistența asupra principiului cauzalității se leagă de convingerea că studiul trecutului este cel mai sigur instrument de educație politică și o lecție strălucită.

Reluând idei mai vechi, Polibiu distinge trei forme fundamentale de guvernământ, care au fiecare o variantă bună și una rea: monarhia (tirania), aristocrația (oligarhia) și democrația (ohlocrația, „tirania mulțimii”). Formele bune tind să se transforme în cele rele, tendință absentă în constituțiile mixte, în care puterile se echilibrează. Tocmai aceasta ar fi asigurat, după Polibiu, puterea Romei, deși, cu alt prilej, el constată și la romani o evoluție negativă.

Pornind de la exemplul cetăților grecești, ajunse în majoritate în decădere, el a concluzionat că fiecare stat se dezvoltă, asemenea organismelor vii, potrivit ordinii naturii, iar după creștere și dezvoltare urmează inevitabil declinul și prăbușirea. Polibiu este astfel creatorul teoriei organice a evoluției societății, reluată frecvent ulterior. Istoria îi apare ca o disciplină cu înaltă menire, care cere un considerabil efort metodologic și interpretativ și nu poate fi practicată de oricine: istoricul trebuie să-i cunoască pe oameni și obiectul despre care scrie, să aibă experiență militară și politică și să fi călătorit. Opera sa, de o valoare netăgăduită, s-a bucurat de mare prețuire atât în Antichitate, cât și mai târziu.

Epoca imperială

În secolele următoare s-au înmulțit cercetările istorice, dar doar câteva merită atenție. În epoca lui Augustus, Diodor din Sicilia a alcătuit Biblioteca istorică, în 40 de cărți, concepută ca istorie universală a tuturor timpurilor și popoarelor. Din cele 15 cărți păstrate se vede că autorului îi lipsea capacitatea de sinteză: opera seamănă mai degrabă cu o enciclopedie, ale cărei părți sunt simple compilații după alte lucrări. În aceeași perioadă, Dionis din Halicarnas a întocmit voluminoasa lucrare Antichitățile Romei, care a păstrat mai fidel tradițiile despre începuturile istoriei romane.

Plutarh

Dintre istoricii de la începutul erei creștine (în afara lui Flavius Josephus, autorul unei istorii a evreilor în limba greacă), merită amintit mai ales Plutarh (cca 46 – după 119). Celebritatea i-a adus-o Vieți paralele, care cuprinde 46 de biografii ale unor personalități grecești și romane, fiecare pereche fiind urmată de o paralelă. Impulsul lucrării este în același timp politic și moral. Pe de o parte, autorul a urmărit apropierea greco-latină: să arate romanilor că grecii au avut personalități comparabile cu ale lor, iar concetățenilor săi că romanii nu sunt barbari. Pe de altă parte, a vrut să ofere contemporanilor exemple de urmat.

Preocuparea morală diferențiază biografiile lui Plutarh de istoria propriu-zisă. El a adunat o documentație imensă, a folosit uneori critica istorică și a încercat să explice faptele, dar modul său de expunere nu este întotdeauna cel al unui istoric. Fără să neglijeze marile fapte, s-a arătat mai puțin preocupat de reconstituirea adevărului istoric și a introdus uneori elemente legendare. Prin conținut și stil, lucrarea a avut o largă răspândire. Indiferent de discuțiile privind predecesorii săi, Plutarh este cel care a impus biografia politică. Vieți paralele a fost una dintre cele mai citite opere antice începând cu Renașterea și o lectură preferată a cititorilor români din secolele XVIII–XIX.

Ultimii istorici greci importanți: Arrian, Appian, Dio Cassius

Dependența politică a grecilor de Imperiul Roman a avut consecințe importante și pe plan spiritual. Gânditorii eleni continuă tradițiile proprii, dar, începând cu Polibiu, se consideră tot mai mult cetățeni ai Imperiului și se ocupă mai ales de istoria acestuia. Ultimii istorici greci importanți, Arrian, Appian și Dio Cassius, sunt mai curând istorici romani de limbă greacă.

Arrian (cca 86–160 d.Hr.), originar din Bitinia, s-a integrat în cercurile conducătoare ale Imperiului: a ajuns senator, apoi consul și guvernator al Capadociei sub Hadrian. Dintre lucrările sale, cea mai importantă este Expediția lui Alexandru cel Mare în Asia. Potrivit tendințelor vremii, ea se ocupă aproape exclusiv de campaniile și bătăliile eroului, nu de viața lui sentimentală sau de intrigile de la curte. Prin bogăția informației și conștiinciozitate, rămâne cea mai valoroasă scriere păstrată pe această temă.

Appian, contemporanul său (cca 95–165 d.Hr.), este un grec din Alexandria care a obținut rangul de cavaler și s-a stabilit la Roma ca magistrat. Admirația pentru puterea Romei l-a determinat să scrie o Istorie a Romei de la începuturi până în vremea sa, cu materia grupată original: diferitele cărți expun monografic cuceririle succesive ale romanilor. Majoritatea s-au pierdut, între ele și cartea a 23-a, despre luptele cu dacii. Dintre cele păstrate, interes deosebit prezintă partea despre Războaiele civile. Appian nu urmărește, în general, explicarea faptelor, ci simpla lor expunere, dar, datorită subiectului, a reușit în tratarea războaielor civile să arate clar cauzele izbucnirii lor și să distingă categoriile sociale aflate în luptă.

Dio Cassius a scris, în secolul următor, tot o Istorie romană. Fără spirit critic sau concepții înaintate, el a alcătuit o compilație conștiincioasă a istoriei Romei. Din cele 80 de cărți s-au păstrat doar cele privind perioada 69–10 î.Hr.; restul, inclusiv partea despre războaiele romanilor cu dacii, ne-a parvenit prin rezumatele bizantine târzii ale lui Xiphilinos (secolul al XI-lea) și Zonaras (secolul al XII-lea).

Lucian din Samosata

Decăderea istoriografiei grecești în ultimele ei secole este evidentă și a fost sesizată chiar de unii contemporani. Lucian din Samosata (cca 120–180) a criticat ascuțit maniera în care se scria istoria: transformată în procedeu encomiastic, bazată mai mult pe legende și fantezie decât pe realitate și devenită, prin folosirea abuzivă a discursurilor, un fel de anexă a retoricii. În lucrarea Cum trebuie scrisă istoria, ale cărei idei sunt apropiate de cele ale lui Polibiu, Lucian arată că istoricul trebuie să cunoască treburile publice, să expună faptele așa cum s-au petrecut, să le selecteze, să folosească un stil uniform, să nu exagereze cu discursurile, iar volumul lucrării să fie proporțional cu importanța subiectului. Erau cerințe pe care istoricii greci nu au mai fost capabili să le îndeplinească.

Concluzii

Evoluția istoriografiei elene a urmat, în linii mari, evoluția de ansamblu a societății grecești: de la mitul lui Hesiod și efortul documentar al logografilor, la apogeul reprezentat de Tucidide, apoi la declinul retoricizării și la dependența de puterea politică în epoca elenistică și imperială, cu excepții notabile precum Polibiu. Cu limitele inerente unei faze de început, istoriografia elenă a ridicat aproape toate marile probleme ale disciplinei. Influența ei asupra evoluției ulterioare a fost considerabilă și s-a resimțit în primul rând asupra istoriografiei latine.