Grasule, eu astăzi nu sunt trist. Să mă ierţi dacă greşeşc. Dar cred că nu(721)

12 FEBRUARIE 1957

Din 11 decembrie, anul trecut, suntem mai săraci cu un zâmbet.

Deocamdată, ne vine greu să recunoaştem asta. Şi atunci, ne obligăm să ne afundăm în treburile zilnice şi să ne facem că nu este aşa. În psihologie, asta se numeşte perioada de negaţie. Atunci când te-a lovit de curând o mare supărare şi încă nu vrei să o accepţi. Încă îţi spui că nu este aşa.

Poate că unii dintre noi, am fost pe cale să şi reuşim lucrul ăsta. Să încercăm să nu ne dăm seama că din viaţa noastră lipseşte bucăţica de lumină pe care o aduce un zâmbet. Că dintre orele, zilele, săptămânile cenuşii şi plate în care ne încovoiem sub îndatoririle de zi cu zi, ne lipsesc acele momente, care oricum sunt aşa de rare în ultima vreme, în care să ne descreţim un pic frunţile.

Să râdem. Să ni se lumineze faţa. Să ni se alunge gândurile întunecate şi grijile. Să hohotim până la lacrimi. Să ne amintim că suntem plămada lui Dumnezeu, lăsată aici, pe pământ, ca în primul rând să ne bucurăm. Să râdem. Să luminăm.

Totuşi, cu toată strădania de a ne face că nu suntem mai săraci cu un zâmbet, sunt momente în care nu avem încotro şi trebuie să recunoaştem că este totuşi aşa. Cum ar fi ziua de azi.

Astăzi ar fi împlinit 66 de ani. Nu i-a mai împlinit. Prietenul meu bun, Lucian Cristea, cu care mai bine de 40 de ani am traversat împreună încercările vieţii şi care, de foarte multe ori, m-a ajutat să trec peste ele batjocorindu-le, râzându-le în nas şi făcându-mă şi pe mine să le râd în nas, nu a mai împlinit 66 de ani.

Un zâmbet a rămas nedus până la capăt. Un pamflet care făcea pe cel vizat să nu mai iasă din casă de ruşine, a rămas neterminat. O glumă a rămas în aer, fără să mai aibă cine să spună poanta finală, care-i făcea tot deliciul. Şi s-a transformat dintr-o glumă vie, într-o aducere aminte.

Nu vreau acum să spun lucruri comune sau convenţionale despre Lucian. Le ştiţi cu toţii şi nu vreau să le mai repet. Că s-a stins mult prea tânăr. Că mai avea încă foarte multe de spus în rara literatură umoristică, dar şi în meseria de bază, în gazetărie. Că ar fi trebuit să nu se lase devorat de pasiunea pentru scris, care l-a consumat aşa cum o maşină de formula 1, când accelerează de la start să câştige cursa, îşi consumă mare parte din combustibil. Că ar fi trebuit să-şi îngrijească mai mult de sănătate. Că nu ar fi trebuit să pună la suflet toate răutăţile care se mai îndreptau împotriva lui. Că ar fi trebuit… Ce multe ar fi trebuit să facă. Ce multe ar mai fi avut de făcut.

Şi pentru că nu vreau să spun lucruri comune, iar altceva mai de Doamne ajută nu-mi vine în cap, am să repet ce am spus atunci, în ziua aia nenorocită de 11 decembrie 2022. Vă rog să nu fiţi trişti. Pentru că dacă am fi trişti, nu i-am face deloc pe plac lui Grasu. Am face jocul celui mai mare duşman al lui. Pentru că dacă în viaţa asta, pe care a trăit-o alături de noi, cei care am mai rămas, Lucian a avut cu adevărat un duşman cu care s-a luptat până la epuizare, a fost tristeţea. A lovit-o, a batjocorit-o, a alungat-o.

Astăzi, ar fi împlinit 66 de ani. Iar eu nu vreau să fiu trist.

Astăzi, vom bea Oltina, până ce, la ivirea zorilor, multele sticle goale se vor alinia ca nişte popice de-a lungul unui perete întreg al cârciumii numită pe atunci „Ciuperca”.

Astăzi, vom dansa pe ring, alături de dansatoarele profesioniste de la Colonade.

Astăzi, vom merge la Piatra Neamţ, să scoatem un ziar şcoală şi să râdem în hohote în tren până acolo şi înapoi, de glumele lui Lucian făcute pe seama uneia dintre cărţile de versuri scoase de curând de unul dintre profesorii noştri. Îl ruga să mai scrie încă una, dar tot aşa de bună, pentru că pe aceea (profesorul, şi el un om excepţional, cu umor) ne-o dăduse la fiecare cu autograf, o aşezase pe noptieră lângă soacră-sa, care imediat dăduse ochii peste cap. La al doilea volum era convins că dacă i-l va aşeza din nou pe noptieră, scapă de ea.

Astăzi, vom merge la Costineşti. Pentru o zi doar, să facem o baie şi să ne întoarcem la Bucureşti, că încă era sesiune. Şi o să stăm o săptămână, să se aleagă praful de două examene de care nu ne-a mai păsat, că ne uitase Dumnezeu pe la Terasa Tineretului, pe la Ring, pe la Dacia, pe la Forum, îmbrăcaţi cu aceleaşi haine cu care plecaserăm şi pe care, când ne-am întors, le-am scos după noi cu şpaclul, atât erau de jegoase.

Azi, vom juca fotbal, cu Grasu în poartă, certându-se din nimic cu adversarii şi pretinzând că a fost faultat grosolan, deşi nu se atinsese nimeni de el.

Azi vom juca table, şi-l va bate rău pe un coleg de grupă mai coleric şi-l va face să ia mătura şi să izbească în uşă cu ea, înjurând vreo oră şi mai bine, sau se va certa cu tata, când ne mai întâneam cu toţii, acuzându-se unul pe altul că fură la table, deşi furau amândoi pe ruptele.

Azi vom lua bidonaşul de cinci litri din plastic şi vom sări gardul prin spate, pe la linia de tren, ca să scurtăm drumul şi vom merge să-l umplem de la vinăria de la Răzoare. Să-l avem, de siguranţă, că poate se opreşte apa în cămin. Mereu se oprea. Sau ziceam noi că s-a oprit, nici nu mai ştiu.

Azi vom merge la prietenii noştri, studenţi la Măgurele, la fizică atomică, va face mișto de ei că sunt radiaţi şi apoi ne vom întoarce la căminul nostru cu pantofii rupţi de atâta dansat la discoteca de sfârşit de săptămână.

Azi vom face trupă cu poetul Aurelian Titu Dumitrescu, colegul nostru, la Cântarea României şi când, recitând o poezie proprie, poetul se va bloca, şi va începe să repete obsedant: „Şi caiii… şi caiii, şi caiii…” Lucian să sară de la microfonul lui, unde făcea ca furtuna din Siberia, imitând atmosfera din Esenin şi să-i strige: „Ho, mă, c-a intrat toată herghelia”, să se aleagă praful de momentul poetic încărcat de emoţie şi toată lumea din sală să hohotească.

Azi vom merge la film. Un film indian, că altceva nu era prin apropiere. Iar Lucian va veni puţin mai târziu, pilit, va intra pe întuneric, se va certa cu toți spectatorii că-i deranjează încercând orbeşte să ajungă la locul lui, după care se va aşeza şi va adormi instantaneu, cu sfărăituri de se auzeau în toată sala şi când, un neinspirat l-a trezit chiar în momentul în care actorii începuseră să cânte. Iar Lucian fără o vorbă, să iasă pe culoarul dintre scaune şi să înceapă să danseze din buric, transformând dramoleta la care toţi plângeau, în comedie.

Azi, la literatura universală, tema, clasicii ruşi, vom vorbi despre Dostoievski, iar Grasu, dezinvolt, va vorbi despre „Mantaua” lui Gogol, iar când eminentul nostru profesor îi va atrage atenţia că subiectul este altul, Lucian îl va contrazice, respectuos: „Ba nu, domnule profesor, suntem în subiect. Dostoievski a spus: Noi toţi ne tragem din mantaua lui Gogol. Aşa că Gogol…” Nici celebrul profesor, un intelectual în adevăratul înţeles al cuvântului, nu s-a putut abţine şi a izbucnit în râs.

Azi vom aştepta înfriguraţi repartiţiile la absolvire, iar Grasu va face câte o recomandare fiecăruia dintre noi, cum să ne comportăm, punându-ne de fapt câte o etichetă de care ceilalţi colegi se tăvăleau de râs

Azi vom merge împreună în bisericuţa de la Sâmbăta de Sus, unde îmi va ţine lumânările în calitate de naş şi vom ocoli, în ritualul de cununie, masa din faţa altarului. Iar el va mai face un ocol în plus faţă de cele trei din program, iar când preotul îi va atrage atenţia, el îi va spune candid: „Lasă, părinte, să fie şi una de rezervă”.

Azi, ne vom aşeza la o masă într-o cârciumă foarte aglomerată, unde ospătarii erau foarte ocupaţi şi nu puteau veni aşa de prompt cum ne doream şi pe la noi pe la masă, iar când vom rămâne fără băutură, Lucian să ne spună, mie şi celei cu care mă cununase de curând: „Uite ce bine era dacă făceaţi şi voi un copil. Aveam acum pe cine trimite după vin şi apă.”

Astăzi vom merge la Slănic Moldova, la Revelion, cu tot neamul meu care pe vremea aia abia de încăpea într-un autocar şi care îl adoptaseră şi pe el, vom închiria un hotel întreg şi aproape o săptămână Lucian va fi DJ, încântându-ne cu cele mai frumoase melodii, pe care le avea stocate conştiincios pe benzile magnetofonului lui sovietic Kashtan. Şi vom râde tot timpul.

Astăzi eu voi face toate astea şi încă multe, foarte multe altele, pe care nu vi le mai înşir acum.

Azi, foarte sigur, nu voi fi trist. Azi, ar fi împlinit 66 de ani.

Dumnezeu să te ierte, Grasule. Pentru mine, colţul de cimitir în care te odihneşti, nu este în Constanţa, ci la Săpânţa. Cimitirul vesel.

12 FEBRUARIE 1957