SOLDAȚI AI PRESEI INCOMODE(545)

„Când dai, la început, dai din ceea ce ai, apoi dai din ceea ce ești” (Arsenie Boca)

Date istorice la zi de bilanț: TIMPUL a început ca o afacere de familie, debutul find pe 18 martie 2013, iar primul editorial, de deschidere, a apărut chiar în aceeași zi, sub titlul E TIMPUL NOSTRU, scris de Lucian Cristea.

În rândul Administratorilor s-au perindat Andrei Popescu (2013-2016), regretatul meu prieten Lucian Cristea (2016-2023), iar din 2020 destinele redacției sunt conduse de Claudia Popescu.

REVERENȚĂ și JOS PĂLĂRIA, foștilor și actualilor mei colegi:
EDITORIALIȘTI: Lucian CRISTEA, Petre Mihai BĂCANU, Sorin Ovidiu BĂLAN, Mircea LUNGU, Paul PÂRVU, Constantin CUMPĂNĂ, Dan ARHIRE, Gigi HALEȚ, Ateș CASIMCEALI, Faruc CASIMCEALI, Eugen TIRON, Thomas CSINTA, Doina PĂULEANU;

POLITIC-SOCIAL pentru scurt timp: Camelia NEDELCU, Lavinia SICLITARU; NUMEROLOGIE: Milena HALEȚ; SPORT: Leo BADEA.

*

Întâmplările vieții m-au convins că gazetăria este pentru mine. Literatura a venit după aia. La 19 ani am ajuns la Delta Tulcea cel mai tânăr gazetar din țară, grație deciziei unui om de excepție, Stelian Savin, un comunist de ispravă. În 1974 am fost dat afară că nu eram membru pcr. Am migrat în periplul supraviețuirii în diferite meserii. Una mai diferită de alta. Au urmat peste cinci decenii de trebăluit prin numeroase redacții, din fiecare având ceva de învățat, dar și de regretat. Pașii mi s-au întâlnit cu toate somitățile de ieri și de azi. Cel mai important pentru mine era că mă considerau de-ai lor. M-am specializat în jurnalismul de investigații. Singura mireasă pe care n-am trădat-o a fost presa, chiar în momentele nefavorabile sociale pentru mine. Abia în noaptea dintre milenii am hotărât să mă rup de redacțiile pline de mercenari și politruci moguli și să-mi construiesc propriul trust de presă. Specialiștii m-au urcat pe prima treaptă a ziariștilor români de provincie. Am trăit și trăiesc, cât e, mult-puțin, doar din presă. Și din literatură. Cred că nu trebuie să mai vorbim de presa independentă, fiindcă riscăm să fim catalogați drept ridicoli.

În presa postdecembristă au apărut două categorii de comunicatori: aveniții și neaveniții. Cei din a doua categorie nu sunt decât salariați în presă care nu fac altceva decât mimetism jurnalistic. Este una dintre cauzele evadării printului în domeniul amintirilor. Suntem puțini autentici în acest sport al comunicării.

Dar nu ne lăsăm, mergem în continuare, cum facem aici la TIMPUL constănțean, demonstrând astfel că nu doar oamenii sunt sub timpuri, ci pot fi și alături de ele. Din propria experiență vă spun că a scrie în toate aceste condiții presupune un slalom continuu și primejdios pentru protagoniștii fenomenului. O echilibristică plină de suspans. Scriind, eu mă odihnesc, de aici ușurința de a mă mișca printre genuri. Marele scriitor latino-american Gabriel García Márquez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, spune că totuși cea mai frumoasă meserie din lume este cea de ziarist! Iar despre importanța presei îl voi cita pe Thomas Jefferson, președintele american care a rostit celebra frază: „Dacă ar fi să decid între a avea un guven fără ziare sau presă fără guvern, nu aș ezita vreun moment să aleg cea de-a doua variantă”.

La deceniul împlinit de echipa noastră într-o creionare simplă, s-ar putea spune că meseria de jurnalist nu este altceva decât cea care face legătura dintre eveniment și consumatorul de informație, gazetarul fiind cel care intermediază transferul. Încetul cu încetul am devenit din „ziaristul pistol”, un fel de „ziarist total” care știe și poate să scrie despre orice. Vremea știrilor de senzație s-a cam dus. Explicațiile există și ele pot fi rezumate prin vechea sintagmă: „tot ceea ce e prea mult, strică”. Explozia mass-media și-a pierdut din intensitate pe măsură ce oferta a depășit capacitatea de absorbție a consumatorului de informație/eveniment. Peste asta s-a suprapus blestemul asasinatului din ziua de Crăciun revărsat asupra noastră, cu consecințe dramatice. Rezultatele se văd: dintr-o țară dăruită cu toate bogățiile pământului, am ajuns o țară sărac de bogată.

Timpul regenerării și al reconcilierii este lângă noi. Trebuie doar să avem puțintică răbdare. Aflați că prețul hârtiei a crescut recent cu 60 la sută, iar al matrițelor cu 30 la sută. Tirajele cărților sunt cenzurate, în sensul limitării lor prin reintroducerea repartiției de hârtie. Plus boicotul tipografiilor care fără noi sunt inconștiente că vor muri. Difuzarea prin librării este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire, poate și pentru că a dispărut librarul cu vocație, cel care poate face recomandări. Se merge pe găști literare, inclusiv în concursurle mimate de la orice nivel. Am ajuns prizonieri în propria casă. Eu și echipa pe care o conduc facem parte din tagma celor care nu au altceva mai bun de făcut decât să dea de lucru editorilor, tipografiilor, și nu în ultimul rând, firesc, Măriei-Sale cititorul.

Viaţa îţi dă timp pentru scris şi totodată îţi ia timpul pentru nimicurile care tentează momentul. Ţi-l dă când scrii şi ţi-l ia când îl dedici conştient altor activităţi, însă cu gândul la scris, întrucât ai convingerea că ai ceva de spus celorlalţi prin această frumoasă metodă de comunicare. Spovedania mea o fac pentru cetățeanul de pe zebră, omul simplu de pe stradă, dar și pentru urmașii mei. Buni sau răi. Care-mi poartă sau nu respect. Viața are și pentru noi surprizele ei, fiindcă la capăt de drum ne va aștepta, cu siguranță, și pe noi un Judecător.