Lorenzo dei Medici 

(1449-1492)



Frumoasă ca nicicând și mai blajină...



Frumoasă ca nicicând și mai blajină

Amor mi-a arătat vrășmașa dragă,

În timp ce somnul începea să-mi tragă 

Din trup al zilei gând și nehodină.



La fel părea. Și totuși mai senină

Și-asprimea-i veche mult mai fără vlagă.

Înțelegea iubirea... Lumea-ntreagă

Sta mai adevărată în lumină...



Sfios, mi-era până atunci cuvântul,

Dar dintr-odată spaimele-mi trecură

Și lin dorința izbuti să spună:



,,Madona...” Însă ea pieri ca vântul

Și într-o clipă risipite-mi fură

Gâdurile, cu somnul împreună...



(din volumul Sonetul italian în Evul Mediu și Renaștere, vol. 1. Traducere, prefață și note de C. D. Zeletin, Editura Minerva, 1970).