Manuel José Othon

(1858-1906) 




Sonet 



Plecarea mea... Pornești spre zare, brună,

sub zăpușeli prin câmpurile-ntinse;

în fluturare părul tău aprins e:

ca un blestém pe spate se adună.



Ce-aștept – când ruptă-i cea din urmă strună?

Nălucă, fusta-ți lungă, verde stins e,

frunziș de primăvară, se prelinse

smaragd nostalgic sub magii de lună.



Crunt e distrus cutremurul uman

inima mea în care totul moare!

Mult rău e-n amintire și-n uitare.



Te mai zăresc cu greu... chipu-ți pălește;

vai, singur cat în urmă, cum privește

cel care fuge spre nici un liman. 



(traducere de Radu Boureanu)



(din volumul Jesualdo. Antologia poeziei latino-americane. Editura Pentru Literatură Universală, 1961).