Virgil Teodorescu

(1909-1987)

Fereastra mi se pare...

Îmi dă târcole somnul departe-ntr-o odaie.

Își fabrică metalul gălbuia pălălaie,

se zguduie văzduhul ca marea când, în noapte,

pornește șarja-ntinsă de la furnalul șapte.

 

La orizont strălumineză para

și fulgeră de sute de ori la Hunedoara

cu fluturi de rugină și dungi liliachii

ca pe un câmp de luptă un tir de-artilerii.

 

Fereastra mi se pare un magic microscop 

privit cu încordare de un savant miop,

o colosală, tulbure oglindă,

 

care-n zadar încearcă să cuprindă

sargasele culcate-n adânc, ca niște zeghi,

cumplite, fastuoase, la mii și mii de leghi.




(din volumul Poezie neîntreruptă, Editura Minerva, 1076).