TUNELUL FĂRĂ LUMINIȚĂ LA CAPĂT(1815)
Motto: ‘’Gloata poate fi cârmuită foarte ușor, dacă nu-i este dat timp decât
pentru trudă și suferință zilnică’’
(Lucius Tarquinius, om politic roman)
Ca orice idiot care se respectă, tânărul cu fața de bovină și blugi spălăciți, rupți în genunchi, a intrat în compartiment fără a da binețe celor dinăuntru. Peste câteva secunde și-a scos mobilul, și-a băgat niște fire albe în urechi și așa l-a prins finalul de călătorie. Cred că-i plăcea ce auzea, căci zâmbea sau se încrunta din când în când, ca și maimuțele de la grădina zoologică. Vagonul, așa cum am constatat când am încercat a apela la serviciile toaletei, unde nu curgea apa, iar săpunul și hârtia igienică se volatizaseră, era plin de asemenea specimene, mai în vârstă sau adolescentine, de ziceai că-i un ospiciu locuit de viitorul oamenilor primitivi. Un ea și un el, urcați de pe traseu, după ce și-au pus geamantanele voluminose pe culoarul de trecere, se sorbeau din ochi, avantaj având retardatul cu chelie care își admira jucăria cum se pensa și ruja într-o oglinjoară, apoi îi comunica din zece în zece minute cât este ora. Miroseau a prostie de la distanță și din păcate au coborât, spre rușinea neamului, la halta care ducea la aeroport. Să știe lumea ce specimene de soi avem. De parcă nu ne-am, făcut de râs cu zăltații politici, analfabeți în mare parte. Bătu-i-ar Dumnezeu pe politrucii, nesimțiți și nerușinați, mulți dintre cei care conduc biata noastră țară. Doi moși bășinoși se laudă că ei sunt ceferiști, nu plătesc, au 12 drumuri dus-întors, pe când basarabenii au doar șase, iar anul trecut le-au dat 3. Baba spune că în tinerețea ei a făcut mult sport. El îi replica că înainte de ‘89 la local cereai un compot de struguri. Odată terminat dialogul stupid, și-au înfipt privirile în draperiile zoioase și au început să discute politică, cine cu cine și de ce pentru ce și mai ales pentru cine. Conductorul, oftând după vechile ciubucuri de pe vremea când era naș, se zgâia la o fătucă semidezbrăcată și se gândea la nevastă-sa și cei trei copii. Comunicările verbale aveau teme diverse, de la cât de tare e plodul cutăruia la cum își păcălește șeful ducându-se în timpul programului la o șpârlă. Peisajul de dincolo de geam era dezolant: foste hale din care au rămas doar pereții dărăpănați, câmpurile pline de scaieți, brațele macaralelor rămase înțepenite de nu se știe când, câte un câine căutând un tufiș pentru a se ușura, drumurile pline fie de praf, fie de glod, peturi cu zecile aruncate la un loc cu cojile de semințe, câte un taur privind cu subînțeles scroafa vecinului, tâmpiții din lotul decrețeilor cu tablete din care nu poți învăța tabla înmulțirii și un monument divizat în porții mici de tupeu. N-ai nici o șansă să mai bei o bere sau o cafea, restaurantele dispărând din peisaj de ceva vreme. Pensionarii se suspectau de inteligență și dezleagau rebus, câte un cuvânt sau două în fiecare careu. Care este mai avut pozează în posesor de juma’ de țuică sau de pungă originală de pufuleți. Se salivează la greu într-o lume plină de Pavlovi moderni. Ciolanele sunt la stăpânii momentului care așteaptă cu interes alegerile pentru a lătra lozincile răsuflate. De la mine pentru mine, fără număr, fără număr. Scroafele fac riduri, par îngândurate, calea spre fericirea lor trecând obligatoriu prin caca nepoțeilor, așa că nu mai are are cine să dea trezirea. Călătoria s-a sfârșit, vă rog să coborâți. Chiar dacă afară plouă sau este ger, puneți-vă ochelarii de soare. Hai, pa și!
