Farmecul eșecului (XX)(716)

(fragment din romanul epistolar Tatăl meu, pomanagiul, aflat în lucru)

Iată, în sfârșit, că gheneralul nu m-a uitat. Glasul lui purta un semn despre o lume pe care credeam c-o iubește și nu una din care ,,e pe cale să plece pentru că nu mai reușește s-o iubească”, fraza cu ghilimele de rigoare este parte a salutului de-ntâmpinat publicul de către Claude Lévi-Strauss și vei înțelege de ce am folosit-o. După petrecerea de la Gușterul Guraliv, mi s-a confesat, la o cafea cu rom, îndemnându-mă să mă alătur lui într-o funcție publică fără cortină. La-ndemână mi-ar fi fost, eu neavând etape de activitate politică, și nici gând de a le promova cumva, să accept, rezonând astfel cu îndemnul modernist al lui Platon, care-i sfătuia pe cei înțelepți să preia cârma guvernării pentru a evita ca statul să fie abandonat (de către cetățenii săi) în mâinile unor cetățeni necinstiți și răi. El înțelegea guvernarea ca pe o practică terapeutică menită a restaura sănătatea unei societăți aflată într-o stare patologică, elementul principal al respectivei practici fiind bricolajul. Eu nefiind nici înțelept, nici în vreo altă poziție care să mă conducă ulterior la îngrijorătoarea întrebare: Și pe urmă?, am cerut o abundență de răgaz, ca și cum m-aș fi privit printr-un telescop muncitoresc.
Mi-a confirmat, în treacăt, faptul că s-a lăsat atins de aproximarea expresiei ,,o mânăstire nu e mânăstire dacă nu are o bibliotecă”, desprinsă dintr-un dialog (bune sunt și dialogurile astea!) al acelei cărți scăpate de chinurile inchiziției, chiar și în manuscris, aici am rămas pe gânduri, l-am informat că mi-am cumpărat un întinzător de pălării, a-nțeles că mă întind cât îmi este pălăria, el a părut mai surprins decât intenționa, munca în armonie cu planeta, fiind țelul meu, Doamne, ce veste bună i-am dat! Dacă mă răzgândesc, și ar fi bine s-o fac cât mai repede, că niște zeloși așteaptă să facă rău decât nimic, dar nu au timp, Eh, e doar un zvon răuvoitor, adaug eu, precum acela că acești lucrători de timp liber, sper că nu te referi la cine bănuiesc eu, adaugă gheneralul, și-ar face manichiura cu bețigașe de bambus: e o modă pe care publicul o va aprecia mereu. Mă refer la președinte, guvern, parlament, în fond, aș putea face referire la oricine, dar aceștia deja au un comportament care mă deprimă, e un comportament ca de ,,intoxicați”, nu de opiul hârtiei de carte, ci de opiul din floarea de lotus, nu știu dacă o fi același pe care vâslașii lui Ulise au descoperit că se consuma de către locuitorii Țării Lotofagilor și din cauza căruia erau cât pe ce să uite de dragile locuri natale și de bătutul mării spre a se-ntoarce acasă. Despre cum e cu bătutul mării tu știi mai bine. Orice altceva ar plănui multstimatul gheneral în legătură cu mine, în afara celor stabilite la acea întâlnirea de la Gușterul guraliv cu viitorii traducători ai manuscrisului cvadrilogiei Găinarii a acelui deja necunoscut Omnom, ar însemna o chibzuială în plus și, poate, o dezamăgire. Sunt nerăbdător ca la cinstirea de care se va bucura echipa de traducători pentru nestăvilita sa migală să mă bucur și eu. Însă, repet, abia atunci când vor începe repetițiile și voi avea mărturia mult mai certă a faptului că piesele vor fi jucate în public, voi putea crede că baraca de bâlci în peretele căreia s-a găsit manuscrisul respectiv își poate spori strălucirea, fără a deveni un loc nobil, mai ceva decât ce ne-a transmis, încercând să ne-nveselească, așa cum îl știu, eroul Lânii de aur. Ca posesor al bunului gust găsit într-un magazin de antichități, vei înțelege de ce am evitat orice apropiere de locurile tainice ale muzelor. Cine se va încumeta și va scrie o carte inspirată de acele piese de teatru, va da lovitura. În compania lui Omnom l-aș așeza pe Jan Potocki. M-a provocat descoperirea lui: ,,Ca ofițer în armata franceză, am luat parte la asediul Saragosei. La câteva zile după cucerirea orașului, s-a nimerit să trec printr-un cartier mărginaș și mi-a atras atenția o căsuță încântătoare... Cuprins de curiozitate, m-am apropiat și am ciocănit la ușă..., în casă nu era țipenie de om... Odăile fuseseră golite de obiectele mai de preț... Într-un colț, pe podea, am zărit câteva caiete scrise, le-am ridicat și le-am răsfoit. Era un manuscris spaniol. Deși nu prea stăpâneam această limbă, mi-am dat seama că am descoperit un lucru deosebit...” Vin apoi următoarele rânduri către Înalta Inchiziței literară dintr-o epistolă urzită pentru o prefață, și ce prefață!, prietene, a unui roman boicotat de comentatori culturali din presa italiană, de diverși editori dimpreună cu Vaticanul, precum și pentru că era narat felul în care ciuma poate fi folosită ca armă de distrugere în masă în confruntarea religioasă dintre Occident și lumea islamică: ,,...Cu toate acestea, adevărata descoperire a venit mai târziu: legat într-unul din cele opt volume, un set substanțial de memorii manuscrise ieșite la lumină. A fost datat 1699 și scris cu o caligrafie măruntă, de o mână vădit diferită de cea a a restului volumului... Tinerii însurăței se dovediseră rezervați în privința descoperirii lor... N-am mai știut nimic de ei până când, într-o zi, am primit un plic de la Viena. Conținea dactilograma pe care V-o trimit: adică romanul cel mult așteptat”. Acum se cerea dreptul de tipărire, adică: Imprimatur. Ei, iată un nou imbold pentru lectură. Altfel, e bine să ai o astfel de călăuză cum am eu în persoana gheneralului.

*

Sigur, fără a huli, am susținut ideea, împotriva curiozității deșarte, existenței unei comisii de recrutare, caz în care aș fi acceptat propunerea, astfel, fiind o marfă de interes general, nu-mi inspiră încredere; o asemenea funcție este o platformă pentru fraude ce pot înflori perfect și pe care nu le mai poți găsi în arhive publice. Devalorizarea acestor practici, postulează teoreticienii, ar începe atunci când grija pentru aspectul carierei lor, al fraudelor, se-nțelege, încetează. M-a bătut gândul că aș putea accepta doar pentru a păcăli spiritele rele, unora dintre ele plăcându-le legănatul în leagăn pentru că de legănatul ușor, elegant, n-are nimeni nevoie. Ca să-l distrez, m-am dat de gol cu întrebarea despre școala de îmbălsămător, locul unde comisia în cauză ar fi mai profitabilă decât dacă ar fi judecat travestiurile președintelui, guvernului, parlamentului, lipsite de același noroc ca al diavolilor norocoși dar plini de urticare. Dublajul judecății, a fost o sugestie frivolă doar, poate fi susținut cu un curs ajutător la un liceu iluminat cu faruri pe gaz pentru bicicletă. ,,Aici, la noi, ești picolo, ține minte asta! N-ai văzut nimic, n-ai auzit nimic!” i s-a atras atenția unui personaj al lui Bohumil Hrabal, și cu asta speram că i-am dat de înțeles cam cum m-aș simți în afara unui concurs. Acum, pentru destindere, ascult Hora novăcenilor. Constănțenilor tăi le recomand Hora amiralilor, amirali precoce în blue jeans vișinii (de aceea merită să te îmbraci frumos când te-ntâlnești cu ei), cărora le-aș atârna de gât și-un binoclu din știuleți, poate vor descoperi cum vipușca sovietică a călcat în picioare paralela 45 grade, 15 minute, 18 secunde latitudine Nordică și 30 grade, 19 minute 15 secunde longitudine Est de Greenwich. Armata română era în permisie ca un cinefil respectabil, iubitor al jocului: ,,Țară, țară, vrem ostași!/ Iar duminica – nuntași/ La mireasă, în ocol/ Îmbrăcați de protocol/ Fără pușcă și pistol”. E un reper al predării prin acel nenorocit de proces-verbal, de parcă ar fi fost un bun de uz casnic, încheiat chiar la locul cu pricina între niște reprezentanți ai URSS și RPR din câte mai țin eu minte. Și mai știu că, la un moment dat, Kievul își anunțase intenția că va transforma insula ba în obiectiv turistic în cadrul raionului Chilia, regiunea Odessa, ba în zonă de rezervație naturală, ba în obiectiv economic dotat și cu cabinet ginecologic. S-or fi plimbat prin acel loc, fără să aibă tulburări gastro-intestinale sau ganglionii umflați cuvioșii Constantinescu Emil și ,,teslarul” Severin Adrian? Apoi m-am uitat la procesul de la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, și-am simțit un miros de tămâie venit din acea viziune ce-ți permite o-nțelegere îngustă asupra vieții, procesul împotriva Ucrainei, fiind un eșec. Statutul acelui eșec păstrează și azi florilegiul unor duhori cu inevitabilele lor implicații. S-o spun pe-a dreaptă, nu de parfumuri aș fi vrut să miroasă cei care au predat de bună voie Insula Șerpilor, ci de virtute. Apreciez încercarea ta de-a face bezele, dar aici nu suntem la teatru de varieté, nu uita, bunătatea nu e niciodată inutilă, iar întrebarea ta este tendențioasă, mi-a zis gheneralul sorbind din cafeaua cu rom, știi și tu cum sunt întrebările astea, e ca și cum ți-ai lega șiretul de piciorul scaunului când îi faci fundă încălțării.
Auzindu-l, mi-a stat ceasul. Era emoția trezirii la realitate. O completare se impune la-ntâmplarea cu măgarul: nea Ilie l-a scos din școală pe picioarele din spate, tot astfel a străbătut și curtea școlii până a ieșit spre piață, ademenindu-l, păcălindu-l, într-adevăr cu acea savarină mirosind a rom ce-i făceau nervii să scârțâie a nerăbdare și nu c-ar fi vrut să devină un măgar gras. Ce le-o fi povestit celorlalți din grajd, și cum s-o fi lăudat cu isprava sa, n-am aflat niciodată. Și nici profesorul de serviciu n-a primit nicio mustrare de la director. Aud că la un liceu teoretic internațional particular, dar cu bani de la noi pentru elevi și profesori, ori de câte ori are ocazia, directorul de origine turcă le amintește profesorilor români, că el le este sultanul în varianta secolului XXI. Sultan o fi la el acasă, nu în România.
Ca să mă eliberez de tot ce-ar fi putut respira noutate în cariera mea, eu nefiind un maestru al complicațiilor, am rămas impermeabil la tentația de a mă inspira cu lejeritate din anumite modele. De asemenea, l-am atenționat pe gheneral că nu mi-ar prii un eșec, pentru că n-aș avea timp apoi să mă gândesc de se întâmplă eșecul. Nu vreau s-auzi c-aș fi mândru de farmecul eșecului, de parcă m-aș afla în centrul unui reportaj al cutărui corespondent Radio România Actualități prin care curge, cum se întâmplă în tot ce transmit corespondenții locali, atâta miere încât îmi vine și mie să mă ling pe degete pierzându-mi capul de atâta fericire și prosperitate. Lozinca postului, știu că te interesează, este: ,,Cu sinceritate, despre România de azi”. Ce ipocrizie! Aproape că-mi vine să plâng, de nu m-aș opri, să nu irosesc apa.

*

Despre eșec nu poți vorbi cu glas tare, sau nu în orice circumstanță. Asemeni acelei incinte a unei mănăstiri care-ți poate da deplina liniște sufletească pentru a-l putea contempla, așa este viața eșecului, una de libertate. Prin tonul și argumentele sale, gheneralul n-ar fi lăsat altcuiva loc de dezertare, ezitare. Dacă eșecul poate fi educativ, un succes comercial înaintea uscării cernelii îl poate pândi oricând. Ei bine, tocmai această trăsătură i s-ar putea reproșa. Eșecul, după cum bine știm, nu corespunde neapărat lipsei de instruire, cum se întâmplă cu prezența răului în om, răul ar fi existența cărții Moria, a lui Erasmus, de aceea, cred, ca și des invocatul de tine Aristotel, și el considera că obligația intelectualului constă în a-l însoți pe cel ce exercită puterea în a-l sfătui când ia decizii. Neechipat însă și cu o cheie alegorică, ca în cazul cărții amintite plină de atacuri subtile la marile și micile depravări care se ascund dincolo de viața monahală, atacurile ulterioare asupra sa alimentându-i regretul, ce-l va însoți toată viața, că a publicat-o, eșecul n-ar avea răsunet. El, eșecul, dacă nu-l experimentezi, din când în când din uimire măcar, nu înseamnă că este rodul gândirii negative cu privire la viitor, ci doar al totalității opresive cu care se aseamănă societatea în care omul este strivit de sistemul social. Faptul că am abandonat o cariera militară a-nsemnat o nedreptate făcută părinților mei, târzior, e adevărat, încălcând înțelegerea inițială. Ceea ce a fost destul de neplăcut; maică-mea a-ncercat să romanțeze eșecul, eșecul nu trebuie romanțat, ce suntem Hamingway să romanțăm războiul, chiar dacă al nostru este unul în familie?, a intervenit și soră-mea în discuție, și astfel mi-am văzut de drumul meu. Da, am cunoscut un om specializat în cercetarea eșecului; el mi-a vorbit despre niște modele, așa cum sunt definite de logică și nu metaforic, ei, ce zici?, de diferite niveluri constituite apoi în rețele specializate care, simbolic, te călăuzesc spre țelul propus, spre o realitate fără substituienți, când de fapt te poți trezi nu în situația de tipul mai mult sau mai puțin, când ar mai fi o cale de îndreptare, ci a celei de totul sau nimic. Dar să nu mă amăgesc. Libertatea de-a-mi fi ales o cale ușoară spre eșec nu a fost recunoscută de părinții mei. Las aici o întrebare deschisă: sistemul social este o ficțiune filosofică? Aș fi fost un ofițer excelent, chiar cu cele două ticuri de care am scăpat greu, scărpinatul după ceafă, tuns zero mă simțeam ca și cum aș fi avut chică, și râgâitul de-atâta fasole și varză acră de la cantină, dacă n-aș fi fost atât de înalt... M-am revoltat, deși nu mă simțeam într-o fundătură; fățiș am acceptat umilința pentru că depindeam de părinți și nu voiam să ajung (aici exagerez), un fel de personaj imposibil și suspect... ,,Cu munca îmi periclitez viața, și tot ea mi-a întunecat mintea pe jumătate”, extrag dintr-o scrisoare a lui Van Gogh către fratele său, și, aici, Mircea, prietene, dacă-ți licărește în minte scrijelitul lui Shakespeare pe banca sa de școlar ,,Nicio simbrie pentru truda mea”, știa el încă de pe atunci că orice început este bun?, am putea avea conturate două repere ale filosofiei eșecului care s-ar putea numi sărman imbold omenesc. Nu e minunat să asculți, din când în când, sunetul eșecului: Cioc, cioc... ,,Mă simt ratat...asta e soarta pe care o accept și care nu se va mai schimba”, mai scrie pictorul, dar să nu ne lăsăm absorbiți de tristețe, nici măcar dacă te sinucizi pentru că nu mai vrei s-o iei de la început și tristețea să dureze toată viața, ca și cum ai trăi în locul altcuiva. Nu știu dacă această locuire sau report de personalitate, pot determina un destin. Nici măcar dacă pe crucea unui mormânt ar scrie prenumele tău și ziua de naștere, aceeași cu a celuilalt în locul căruia ai sentimentul că trăiești? Ispășirea ar veni din aceea că trăiești o existență uzurpată, că de confesiuni, petece și pingele găurite, lumea e plină, cum e oul de glbenuș, nu? O posibilă scăpare din plasa tragicului conturat mai sus, care te poate îmbătrâni, am găsit la un gânditor contemporan care ne sfătuiește, nu știu dacă așa a făcut și el: ,,Acționează astfel încât să tratezi omenirea, atât în persoana ta, cât și în cea a altora, mereu și în același timp ca pe un scop, niciodată ca pe un mijloc.” Cum s-ar spune, să ceri maximumul de la tine însuți înspre tot ceea ce înseamnă celălalt, afară, dincolo, ca-ntr-o legitimă apărare, și să lasăm etica vieții, cu faptele sale simple, în seama filosofilor, căci în Atena nu atât templele erau potențial primejdioase, supuse sistematic distrugerilor (în locul unei biblioteci creștinii au înălțat o basilică, Constantin a ars în public cărțile ereticului Arie și i-a osândit la moarte pe cei ce le-au citit) cât ceva mult mai de neatins, înțelegi că mă refer la rafinatele tradiții filosofice.

*
Începusem, dar m-am pierdut în unele amănunte, fixate în copilărie, căreia oricând îi putem adăuga note critice cunoscute sub numele de hypotheseis, de aceea revin cu acest gând: povara absenței e o caracteristică a oricărei biblioteci. Rememorând reflecția gheneralului referitoare la necesitatea existenșei unei biblioteci într-o mănăstire, am căutat o posibilă asemănare, recunosc, cam palidă, presupunere pe care ți-o supun atenției, cu flecăreala medievală dintre doi călugări, personaje ale unei cărți dezvoltată tot dintr-un manuscris, dacă îi dăm crezare lui Umberto Eco, și de ce nu i-am da? și citez: ,,O mănăstire fără cărți este ca un oraș fără resurse, ca un castel fără numere, ca o bucătărie fără mobilă, ca o masă fără hrană, ca o grădină lipsită de ierburi, ca o pajiște fără flori, ca un copac fără frunze”. Nu știu dacă acei călugări și-au imaginat paradisul ca pe o vastă bibliotecă, dar, când mă gândesc la emoția care ia naștere din jocul serios al lecturii, sigur că paradisul poate arăta ca o carte. În aceeași idee, aș putea aminti învățătura lui Crusoe explicată de el însuși în buna lui carte, dar prefer să nu o fac, imaginându-mi, ăsta e un scenariu ideal, doar că rotesc pe-ncheietura mâinii cercul luminii și al timpului, iată cum devin patetic fără să-mi stea în fire, astfel că strivesc acest sigiliu lăsând să plutească pe un portativ o adiere ușoară, îmbătătoare din Dust in the wind, măcar din tragere de inimă față rock: ,,I close my eyes/ Only for a moment, and the moment’s gone/ All my dreams/ pass before my eyes, a curiosity/ Dust in the wind/ All they are is dust in the wind// Same old sond/ Just a drop of water in a endeless sea/ All we do/ Crumbles to the ground though we refuse to see/ Dust in the wind/ All we are is dust in the wind...”
Și, să nu uit: ce distanță crezi că este între povestea lotofagiilor de mai sus și cea a lui Genji ajunsă la noi tot după un manuscris? Primul caz ți l-am exemplificat, sumar. În cel de-al doilea, aceeași floare de lotus va deveni locul cetluirii legământului de dragoste, căci așa-i vorbește Genji femeii iubite: ,,Să sperăm că va veni vremea când vom trăi în armonie pe același lotus. A luat piatra pentru tuș, a înmuiat pensula și a așternut pe evantaiul înmiresmat: Am făgăduit să fim pe același lotus mai apoi,/ dar suntem ca picăturile de rouă ce cad de pe frunza lui. Răspunsul prințesei este înșelător de simplu: Chiar de-mi făgăduiești acum același lotus,/ în adâncul inimii nu vrei să rămâi cu mine”. Știi că proza e de căpătâi pentru mine. În privința asta am fost punctual. Era scris în cărți. Ele mă ajută să aud geamătul mare, sonor al pământului. Cred că și pe tine. Să-i adăugăm și pe cei ce încă mai examinează punctul finit din geometrie?