Federico García Lorca

(1898-1936)

Casida celui rănit de apă

Vreau să cobor în fântână,

să urc zidurile Granadei,

inima s-o văd tăiată

de dalta apei obscure.

Rănit copilul gemea

cu inima-nchiciurată.

Fântâni, bălți și eleșteie

săbii ridicau în aer.

Ay, ce mânie-a iubirii,

ce tăișuri ascuțite,

ce foșnet nocturn și ce

moarte albă, ne-mpăcată!

Ce deșerturi de lumină

pe nisipul dimineții!

Și copilul era singur,

cu orașu-n gât, dormind.

Un șuvoi de vise, foamea

algelor o-ndepărtează.

Față-n față, agonia

și copilul erau două

ploi de verde-nlănțuite.

Întins pe iarbă, copilul

și-agonia-ncovoiată.

Vreau să cobor în fântână,

moartea să mi-o mor, bucată

cu bucată. Vreau să-mi umplu

inima cu mușchi, să-l văd

pe cel de apă rănit.

(din Carte de poeme. Traducere și comentarii de Darie Novăceanu, Editura Univers, 1986).