Rui Riberio Coutro

(1898-1963)



Pentru când răsare prima stea

În ceasul dup-amiezii, bolnavă de-nserare,

Scrutând întinsul mării, pe țărm poate că sunt

Ochi de femei și plânset călătorind pe vânt

Și mâini ce se-mpreună, pios, a-ndurerare.



În ceasul dup-amiezii, nehotărât s-apună,

Trece, pe sus, tristețea pământurilor ce sufăr

Și-n cer, precum în lacuri florile de nufăr,

Apar scânteietoare razele de lună.



În ceasul dup-amiezii, lipsit de mângâiere,

Se rătăcesc aiurea gândurile noastre

Și câte-un dor în suflet și-n depărtare piere,



Întâia stea răsare, se-nalță, și înserarea,

Suav, își împreună tonurile-albastre

Cu murmurul din larguri ce îl aduce marea...



(din Antologia poeziei braziliene. Traducere și note biobibliografice de Darie Novăceanu, Editura Univers, 1970).