DREPTUL de PORT CARTE(92)

Mă gândesc la un sondaj dedicat mediilor de prescriere (ca-n medicină) a cărților, pentru a afla obiceiurile de lectură ale concitadinilor mei. Când spun mass-media de prescriere mă refer la presa scrisă, culturală, tv, radio, rețele de socializare care au influență în alegerile de lectură.

Firesc, m-aș opri asupra celor mai căutate canale de către editori în acțiunea lor de comunicare și promovare a cărții, la cum își adaptează ele discursul în funcție de felul de muncă propus.

Vor fi intervievați editori, librari, bibliotecari, jurnaliști literari, cititori. Obiceiul de lectură este el influențat de mișcările literare contemporane? Face purtătorul acestuia tot ce-i stă în putință să poată învăța de unde și cum au început ele? Mișcările literare bune au forma gândirii scriitorilor care-o croitoricesc? Și cum reacționează cititorul la idealurile lor, la crizele lor de creație și existențiale, la stilurile și la marea iluzie a scrisului?

Da, cititorule, ai dreptate: curentele de opinie nu pot fi asimilate mișcărilor literare, mai ales că nu există nici măcar doi oameni care să gândească la fel. Îmbracă scriitorii goliciunea experiențelor noastre? Doar așa pot ține ei departe tragedia de a nu-și pierde cititorii astfel ca ea să nu se lipească, cum se mai spune prin lumea literară, de sufletul lor ca timbrul de coperta cărții? Îmbrăcarea înseamnă încredințarea spiritului scriitorului, la un moment dat, către cititor și nu a toanelor sau a stărilor sale de grație, pentru că aceste stări nu se vor întâlni niciodată cu cele ale cititorului.

În 1935, Osip Mandelstam, nu doar pentru că n-a purtat un pistol de mătase, sfidând în mod poetic regimul, primește din partea celui ce i-a ,,recunoscut” poezia de protest și adevărurile sumbre ca răspuns forțelor inumane care amenințau de sus, trimițându-l în exil trei ani, în loc de gulag, ca urmare a convorbirii telefonice a lui Boris Pasternac cu Stalin, o scrisoare conținând documente valabile de ședere la Moscova pentru trei luni, însoțite de un permis de rezidență, urâțenia este întotdeauna epică?, chestiune pe marginea căreia soția sa, Nadeshda, sprijin neprețuit de-a lungul anilor de exil, scrie în puternicele sale memorii: ,,Trebuie spus că efectul era și mai deprimant. Din lista alimentelor raționalizate citeau solo și în cor (soțul ei împreună cu actorul și eseistul Vladimir Yakhontov): lapte... lapte... brânză... carne... Când Yakhontov a citit din documentele de identitate, a reușit să inducă inflexiuni amenințătoare și premonitorii vocii sale: Pe baza cărora a fost eliberat... eliberat... eliberat de către... intrări speciale... permis de rezidență, permis de rezidență...”

Nu-mi pot imagina nicio clipă dacă în casă funcționa un infern al bărbaților care să le dea harul dispariției treptate, până să rămână doar zâmbetul, fără dinți și gură, cum i s-ar fi întâmplat, dacă bine-mi amintesc, pisicii de Cheshire din romanul oniric Alice în Țara minunilor. Poate doar infernul poeziei, ca accesoriu familiar: ,,Doar în Rusia se respectă poezia – ea îi ucide pe oameni. Există vreun alt loc unde poezia este un motiv atât de comun pentru crimă?” se-ntreabă Osip confruntat cu disperarea de-a nu fi ales, la îndemnul soției, când l-a găsit în fața ferestrei deschise (singur privea fața albă a gerului implorându-și umbra întru mișcare, cerul larg devenind boala sa), prilejul oferit de ultima noapte petrecută în casa de la Moscova înainte de a fi alungați, să se sinucidă. „Nu e timpul? Hai să o facem cât suntem încă împreună” a spus el. „Nu încă”, a răspuns ea. Nu s-au certat.

Mai târziu avea să scrie soția sa: „Dacă am fi putut prevedea toate alternativele, nu am fi ratat ultima șansă de moarte „normală” oferită de fereastra deschisă a apartamentului nostru din strada Furmanov”. Pentru încă un pic de viață și-un mare rău dintr-o prea mare ațintire de solstiții pe care n-aveau să le mai prindă-mpreună, piața ultimelor zile a fost amânată. În Osip n-a stat la pândă un Icar în spatele fericirii cu perdele. Și de ce ar fi stat? Să se uite ,,la lume într-o zi de iarnă înțepătoare ca miriștea?”

Pe când în William Faulkner a lucrat, din momentul în care s-a imaginat poet-aviator dedicând chiar unui pilot rănit poezia Liliecii. Dar a schimbat calea într-o dimineață de iarnă în care, așa cum îi transmite mamei sale într-o epistolă (Osip îi scria lui Stalin), că la ora șapte (,,ora șapte, becurile din bucătărie năpădesc întunericul, / gospodinele încep să-și scoată nasul / încălțate cu papuci de argint, / nicio făptură a străzilor / nu va simți atingerea unei baghete / de cărbune lipsite de mister...”) s-a apucat de scris: ,,Azi-noapte mi-am terminat romanul. Cred că am scris aproape zece mii de cuvinte, de dimineața la zece până la miezul nopții. Niciodată nu mi-a plăcut vreun lucru atât de mult... Tot ce am de făcut de-acum este s-o corectez, s-o dactilografiez frumos și s-o trimit editorului”. Era în 12 mai, 1926. Mai înainte, interogat fiind de un prieten al său printr-o telegramă: ,,Ce e cu tine? Ai o amantă?”, acesta-i răspunde: ,,Da, și are treizeci de mii de cuvinte”. Se referea la romanul Plata soldatului.

Dacă mă-ntrebi, dragul meu cititor, ce aș schimba în ceea ce scriu în Dreptul de port carte, ți-aș răspunde că nimic, pentru că eu nu am nici agent literar și nicio editură cu care să fiu sub contract. Faulkner, însă, întrebat dacă ar fi făcut schimbări la cererea editorului, a răspuns, ironic, că tocmai își pierduse serviciul de vânzător ilegal de alcool, astfel că a fost nevoit să plece pe mare ca simplu marinar, pierzând legătura cu cartea în cauză. Herman Melville, din contră, vine cu istoria balenierei ,,Town Ho”. ,,Nu-mi dau seama, dar cred că dacă editorul mi-ar fi spus: <>. Probabil că le-aș fi făcut”.

Am plecat de la sondaje asupra mediilor dedicate cărților și-am ajuns la o lecție în care am pus, între realitate și exprimarea jurnalistico-literară semnul unei continuități ilicite, căreia îi prezint cele mai rafinate omagii. Cine se face că nu vede diferența dintre cele două lumi ale recenziilor strălucitoare, n-are decât. Ca și Cervantes, sunt conștient de oglinda pe care o pun în fața cititorilor mei. Dar nu compar: ceea ce trăiesc este incomparabil.