Scrisoare despre moarte adresată iubitei (XV)
                                                                     Jean-Pierre Siméon

 

Iar dacă îți scriu cu aceste cuvinte bătrâne
ce s-au frecat cu toate uleiurile minciunii
și care au legătură cu negocierile frumuseții

sau dacă îți scriu în această limbă a străzii
ce duhnește a piele și-a transpirație
și nu lasă să se vadă-n urzeala ei râioasă
decât o colbuială

și de asemenea dacă eu scriu în zgâlțâiala timpului
cum dictează migrațiile electronice ale cuvântului
ce sparg oglinzile semnului
ca o navă avansând spre o nouă Artică
ce importanță are!
orice limbaj pierde lumea
și ne îndepărtează
de noi înșine

e un fel de lăuntru sălbatic
cu sânge greu
ce-și găsește anevoios respirația
ce ne sosește
un limbaj ale cărui aripi
uneori despăturesc umbra

or eu scriu în căldura acestei veri
ținându-mă cât mai aproape de urechea-ți absentă
și iată despre ce anume e vorba:
despre faptul că moartea este mereu prezentă
că murmurul ei este insistent
și nu o să întârzie mai mult în poemul meu
decât un fluture pe unghia unui copil


și doar mai târziu și altundeva dedesubt
după ce cuvintele își vor fi lăsat vidul lor pe pagină
planând undeva departe sub uitarea cuvintelor

acolo unde sensul îi supraviețuiește limbii mute
acolo unde s-ar putea să-ți sosească această scrisoare a mea

 

(din volumul Politica frumuseții • Scrisoare despre moarte adresată iubitei • traducere din franceză, prefață, biografie și note de Dinu Flămând, Ed. Tracus Arte, 2020)