Poemul zilei(133)

Micile învățătoare

                                     Cesare Pavese

Pământul meu cu vii, cu pruni și dumbrăvi de castani
unde-au crescut poamele pe care le-am mâncat dintotdeauna,
frumoasele mele coline – au roade mai bune
pe care mereu mi le-nchipui și din care nicicând n-am mușcat.

Când ai șase ani și vii la țară numai vara,
e mare lucru când izbutești să scapi pe uliță
și să înfuleci mere verzi
laolaltă cu ștrengarii desculți, ieșiți cu vacile la pășune.

Sub cerul văratec, lungiți pe pajiște,
vorbesc despre femei, între o joacă și o încăierare,
cunosc taine, tot felul de taine,
șoptite cu rânjete batjocoritoare, alene, în tihna dumnezeiască.
Pe ulița din fața vilei mai poți vedea
– duminicele – umbreluțe trecând, de la țară;
dar vila-i departe, și băiețandri nu mai sunt.

Sora mea avea pe-atunci vreo douăzeci de ani.
Veneau mereu pe terasă, la noi, umbreluțe frumoase,
haine luminoase de vară; auzeai vorbe glumețe;
micile învățâtoare. Vorbeau despre cărți
pe care și le-mprumutau – romane de iubire, –
despre petreceri, întâlniri. Ascultam tulburat
și nu mă gândeam încă la brațele goale,
la pletele însorite. Singura clipă ce-mi aparținea
era când mă alegeau să călăuzesc micul stol
pornit să mănânce struguri. Se așezau la pământ.
Glumeam împreună, odată m-au întrebat
de nu-mi găsisem vreo iubită.

M-am simțit mai curând plictisit. Rămâneam alături de ele
ca să fac pe grozavul;
să aleg ciorchnii cei mai frumoși, să mă sui în copac
sau să alerg cât mai iute.

Am întâlnit odată pe calea ferată
pe cea mai sfioasă dintre aceste fete, cu fața puțin îngândurată
dar pârguită de soare; vorbea italienește.
Îi ziceau Flora. În clipa aceea aruncam
cu pietre-ntr-un panou de cale ferată.
Prietenește m-a întrebat dacă cei de acasă
știau despre asemenea isprăvi.
M-am rușinat. Și biata Flora m-a luat cu dânsa
deoarece se ducea – îmi zise – chiar la sora mea.
Era-ntr-o după-amiază limpede – printre cele dintâi – de vară
și, pentru a rămâne mai la umbră și a sosi mai degrabă
am luat-o peste câmp, Flora
mă-ntreba ceva ce nu-mi mai amintesc.
Sosirăm în dreptul unui pârâu și eu am vrut să sar peste el;
m-am pomenit drept în mijlocul apei, printre ierburi.
Pe malul celălalt Flora râdea,
apoi se așeză și-mi porunci să nu mă uit.
Eram nespus de turburat; simțeam zvâcnirea apei;
zvâcnea, și dintr-o dată m-am întors.
Zveltă, voinică – deși nu prea –
prietena mea cobora dinspre mal cu pulpele dezgolite, orbitoare.
(Era bogată, Flora, nu muncea.)
Mă dojeni puțin, acoperindu-se îndată,
dar am râs până la urmă, și i-am întins mâna.
Pe drumul de întoarcere eram atât de fericit.
Ajunși acasă însă, nicio bătaie.

Ca Flora cu zecile-s la noi, la țară;
sunt rodul cel mai sănătos al acelor coline,
părinții lor, îmbogățiți, le trimit la-vățătură,
iar câte una vine chiar la seceriș, la câmp. Au fețe hotărâte
ce te privesc serios, și cât sunt de îmbietoare;
domnișoare, se-mbracă ca la oraș.
Poartă nume ciudat, luate din cărți,
Flora, Lidia, Cordelia, și nici ciorchinii de struguri,
nici șirul de plopi nu le-ntrec în frumusețe.
Dar mereu îmi închipui una care să zică:
Visul meu e să trăiesc până la treizeci de ani
într-o casă pe-o culme de deal
bătută de vânt, și să n-am altă grijă
decât a plantelor sălbatice răsărite acolo.
Știu ele cum e viața, prea bine: la școală
cunosc aproape toate mizeriile,
grosolănia fățișă a micilor brute,
dar rămân mereu tinere, iar când îmbătrânesc...
dar nu vreau să mi-le-nchipui bătrâne, pentru mine
rămân pururi în fața ochilor micile mele-nvățătoare,
purtând frumoase umbreluțe, îmbrăcate în culori deschise,
– colina puțin aridă, pârjolită ca fundal –
pentru mine roadele cele mai gustoase,
reînnoite-n fiecare an.

(din volumul Poeme, traducere și prefață de Nicolae Argintescu-Amza, Ed. Albatros, 1971)