Poemul zilei(127)
Odă la indolență
John Keats
În acea dimineață-mi apărură
Trei forme din profil, cu frunți plecate,
Mâinile-ncrucișând clare-n făptură,
Înaintând în rochii albe toate,
Și în picioare-aveau line sandale,
Ca-n marmoră de urnă siluete,
Când o rotești, apar pe altă cale.
Și reveneau ca umbrele încete
Când din rotita urnă iar se-arată
Necunoscute ca de pe ulcioare
Făpturile pentru acela care
De Phidias i-e hrana mbătată.
Umbre, cum de nu v-am recunoscut?
De ce schimbate în tăcută mască?
A fost urzeala deghizată mut
Pentru ca viața-mi să se risipescă
Fără nimic? Ceasul dormea ca rod
Copt, fericita ceață-a nepăsării
Verii îmi înecase ochiul tot;
Pulsu-mi slăbise și, chin dat uitării,
Pierdusem al plăcerii amarant:
De v-ați fi risipit din simț de carne,
Nici un strigoi să nu se mai răstoarne
În mine în afară de neant.
A treia oară ați venit acum,
O, somn brodând nedeslușite vise;
Sufletul îmi părea câmpie-n fum
De flori și umbre-n razele trimise;
Cerul era sub nori dar fără bură,
Deși în ochii săi închiși zăcură
Ale acestei luni de mai dulci lacrimi.
Fereastra se lovea de vița nouă,
Muguri intrau și cânt de sturz cu patimi;
Umbre,-aș fi vrut să spun: adio vouă!
Atunci n-aș mai fi plâns uitându-mi ochii
Pe urmele ce le-ați lăsat din rochii.
Trecură-a treia oară, întorcând
Atunci spre mine chipul fiecare.
Apoi se risipiră; ardeam când
Dorință fui de zbor, căci întrupare
Gândul mi-a fost și le-am recunoscut:
Întâia avea numele Iubire,
Era fumoasă, cealaltă ca lut
Pălind era Ambiția, privire
Mereu la pândă, ce în ea o seacă;
A treia, în dureri nicicând sărăcă,
Mi-e demonul, cea mai iubită mie,
Virgina nesupusă, Poezie.
Iar dispărură, și-mi doream arípă:
O nebunie-i Dragostea... Și unde-i?
Acces de febră, țâșnet scurt al undei,
Ambiția-n piept de om se înfiripă;
Iar Poezia nu e bucurie
Gustului meu în somnolentă-amiază
Ce-n mierea indolenței se-mbăiază.
De-aș fi păzit de viața ce mă știe
În calea tulburării, ignorând
Chiar ale lunii faze rând pe rând,
Surd la comuna simțului vorbire
Atât de prinsă-în truda peste fire!
Adio spectre! Capul nu-mi ridic
Spre voi din perna mea de iarbă-n floare,
Nu vreau să fiu hrănit întru nimic
De laudă ca miel blândeții dare
În lăcrămoasă farsă! Risipire
Plecați prealine din a mea privire,
Încă o dată fiți ca personaje
Mascate de pe urna unui vis.
Alte vedenii decât voi mă-nfașe
În noapte, iar în zi alt gând mi-e scris.
De duhul meu dat lenii stați deoparte,
Pieriți în zori, nerevenind, ca-n moarte.
(mai sau iunie 1819)
(din volumul Poezii, traducere de Miron Kiropol, Editura Albatros, 2001)
