Apune soarele

                                                 Friedrich Nietzsche 
                                                 (1844-1900)

 

1.
Nu multă vreme vei mai fi-nsetată
tu, inimă-n pârjol!
Făgăduința e-n văzduh,
mă àbură din guri necunoscute,
 – răcoarea mare vine...

Soarele meu mă dogorea-n amiază:
fiți binevenite-aici, la mine,
neașteptate vânturi,
voi, răcoroase duhuri ale după-amiezii!

Adie aerul. străin și pur.
Cu coada ochiului, piezișe 
priviri ispititoare
nu-mi aruncă noaptea?...
Fii tare inimă bărbată!
Și nu-ntreba: de ce? – 

2.
Zi a vieții mele!
apune soarele.
Și se-aurește 
valul potolit.
Stânca respiră cald:
oare-a adormit pe ea
norocu-n somnul lui de-amiază? – 
În verzi lumini
genunea tot mai licărește a noroc.

Zi a vieții mele! 
pogoară seara!
Ochiul ți se aprinde
pe jumătate-nchis,
și roua ta își picură acum
izvoarele de lacrimi, 
pe marea albă-alunecă domol 
purpura iubirii tale,
ultima fericire șovăind...

3.
Vino,-nseninare aurită!
a morții
cea mai dulce și mai tainică plăcere!
 – Mi-am străbătut prea repede cărarea? 
Abia acum, când pasu-a ostenit,
privirea ta m-ajunge,
m-ajunge fericirea ta.

În jur doar joc de valuri.
Ce-a fost odată greu  
s-a stins în negura uitării,
stă fără rost acuma luntrea mea.
Furtuni, plecări – cum te dezveți de ele!
Dorinți și nădejdi au pierit,
ușoare zac suflet și mare.

A șaptea sihăstrie!
Nicicând nu mi-am simțit 
atât de-aproape dulcea pază,
atât de caldă-a soarelui privire.
 – E stinsă gheața piscurilor mele?
Pește ușor, argintiu
plutește astăzi luntrea mea...

 

(din volumul Poezii. Traducere și note de Simion Dănilă, Editura Univers, 1980).